Jesse: OK, well this was my thought: 50,000 years ago, there are not even a million people on the planet. 10,000 years ago, there's, like, two million people on the planet. Now there's between five and six billion people on the planet, right? Now, if we all have our own, like, individual, unique soul, right, where do they all come from? You know, are modern souls only a fraction of the original souls? 'Cause if they are, that represents a 5,000 to 1 split of each soul in the last 50,000 years, which is, like, a blip in the Earth's time. You know, so at best we're like these tiny fractions of people, you know, walking... I mean, is that why we're so scattered? You know, is that why we're all so specialized?
Celine: I don't know. Wait a minute, I'm not sure... I don't...
Jesse: Yeah, hang on, hang on. It's a, it's a totally scattered thought. It... which is kind of why it makes sense. link

Celine: I've been thinking also about something you said.
Jesse: What's that?
Celine: Just about reincarnation and where all the new souls come through over time. Everybody says they have been the reincarnation of Cleopatra or Alexander The Great. I always want to tell them they were probably some dumb fuck like everybody else. link

 Ştii că aveam un pic de split personality şi vorbeam cu mine însumi. Nu prea îmi dădeam sfaturi, aveam doar un evil imaginary stupid cloned Mihai care mă critica pentru toate prostiile făcute - chiar deunăzi m-a certat după ce un client a trebuit să-mi arate unde să pun vinul pe raft. Un client! era să intru în pământ de ruşine.
 
 La un moment dat am încercat să mă despart de siamezul himeric şi atunci te-am inventat pe tine. Mint, tu deja exişti, dar am încercat să vorbesc cu tine. N-a mers prea bine, pentru că mereu ai o privire rece şi mă cerţi când te contrazic, de-aia mă simt foarte nelalocul meu când greşesc. În schimb, tu n-ai mai plecat, ai rămas prin preajmă.
 
 Din când în când mă trezesc în mijlocul unei activităţi dubioase şi mă gândesc: cum ar fi dacă m-ar vedea ea acum? o întrebare cu siguranţă mult prea serioasă pentru a merita un răspuns, dar orice-aş face, încerc să îmbunătăţesc situaţia, poate poate-aş apărea mai bun, mai mare, mai tare în ochii tăi. Am ajuns până în punctul în care (cultura pop, bat-o vina) învârt braţele în jurul meu să fiu sigur că nu e vreo persoană invizibilă în jurul meu, ca-n Hollow Man.
 
 Şi-apoi mă gândesc că o astfel de viaţă duc toţi, banală, plictisitoare, fart-smelling, belly-rubbing, feet stinking, tuturor ni se întâmplă lucrurile astea. Dar în general eu sunt un om bun, nu? Reciclez sticlă şi plastic, uneori zâmbesc sub mustaţă, îmi sun familia din când în când şi le povestesc despre mine; vreau să citesc, zău că vreau, dar internetul e de vină, nu eu; atunci când e prea mizerie fac curat şi spăl vasele, nu am scheleţi în debara, nu apreciez scat porn sau fucked up shit, îmi iau notiţe despre cum să îmbunătăţesc viaţa mea şi a altora, ştii că mă străduiesc şi din când în când te mai caut - foarte rar, totuşi, pentru că nu-mi face bine. Ştiu că sunt un om bun şi nu mă îndoiesc că, dacă îmi dai târcoale folosind vreo poţiune magică ce te transformă în spirit fără să te pot atinge, te-ai convins de asta deja. Sper totuşi că închizi ochii când mă duc la baie, because that stuff is private!

 Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
 
 Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
 
 Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
 
 De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
 
 Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
 
 Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
 
 Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea. 

 Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
 
 Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).

 Într-un moment de linişte am realizat că am ignorat blogul, ceea ce nu se face, ţinând cont cât m-a ajutat când eram mai muritor de foame şi mai înflăcărat de iubire şi că nu mai vorbesc cu oameni decât prin texte publicate (sâc!). Aşa că n-ar strica un post de umplutură.
 
 Să presupunem că mă aflu în insulele Tristán da Cunha şi singura conexiune cu exteriorul este internetul prin satelit, care şi ăla merge când americanii şi ruşii nu le folosesc pentru spionaj, adică rar. În nopţile cu lună plină ştiu că netul merge, aşa că dacă sunt sub un cer plin de stele şi o lună mare luminoasă, mă grăbesc la laptop (am 10 baterii cu mine şi le încarc solar o dată pe săptămână) pentru un alt post pe blog.
 
 Viaţa în insule s-a stabilizat, într-un final. Aici vara şi-a intrat în drepturi, adică avem parte de ninsoare şi polei. Bicicleta mea a făcut pană într-una din drumeţiile mele pe panta vulcanului, aşa că a trebuit să-i înlocuiesc cauciucul, după ce-am aşteptat două săptămâni un transport de materiale din Africa de Sud.
 
 În port nu prea mai e nevoie de hamali, aşa că lucrez o dată la două săptămâni cărând plasele de peşte. Din fericire criza financiară n-a ajuns până aici, mă plătesc acelaşi salariu, doar că mult mai rar. M-am reorientat şi am găsit o a doua slujbă. M-am angajat la piaţa de peşte - aranjez peştii pe tarabe după mărime, specie, aspect. Dintre cei 300 de locuitori, toţi mă cunosc şi mă apreciază pentru simţul estetic. Singura ciudăţenie e că trebuie să port uniformă, whatsupwitdat.
 
 Plănuiesc o vacanţă peste două luni, am vorbit acum cu pescarii să mă ia în Februarie până în Cape Town. Am auzit e un fel de Praga a Africii, cu multe feluri de bere şi cartiere medievale. Sunt entuziasmat, oarecum, sunt pe insula asta de un an, cu excepţia micii escapade cu o canoe către o insulă vecină, când am asistat la o nuntă inedită, pe buza vulcanului - a fost cool, au sacrificat şi o capră (ciudat pentru nişte creştini).
 
 E o senzaţie nouă liniştea pe care o simt în ultima vreme. Nu sunt obişnuit cu ea, mă acomodasem cu trăitul în colibă şi mâncat peşte toată ziua. Aproape am devenit un locuitor cu drepturi depline, mi-am făcut şi prieteni la piața de pește, printre care o tipă blondă micuţă şi simpatică, chiar dacă nu sunt descendent al celor 15 oameni care au populat insula acum sute de ani. Însă lucrurile sunt pe drumul cel bun şi în curând voi putea să îmi permit o vacanţă de mai multe săptămâni în care poate voi ajunge şi acasă. Ah câte am să vă povestesc!
 
 ... akshully not that much.

 Încercând să dorm în perspectiva celei mai dubioase zile din ultima vreme (două joburi într-o zi) mi-am adus aminte de o fază desprinsă din comediile americane cu adolescenţi.
 
 Se petrecea în tabără la Sadu, între clasa a 6-a şi a 7-a, singura tabără în care am fost. Majoritatea copiilor erau cu un an mai mare ca mine, inclusiv fetele. Am făcut mai multe lucruri penibile în zilele alea decât în toată viaţă mea de dinainte, nu-mi dau seama de ce le-am reprimat până acum.
 
 Se făcea că era o serată dansantă (ca să nu-i zic discotecă improvizată) unde nu mai ţin minte ce melodie era chiar atunci, dar mi-au rămas trei melodii întipărite în minte din vacanţa aia, prima şi a doua. Fetele erau înşirate la perete, o scenă mai bine regizată nu s-a văzut. Am vrut să invit o fată la dans, m-am dus la prima şi am întrebat, am fost refuzat. Cu tupeu, am trecut imediat la a doua, nu, a treia, nu. Printre ultimele era şi o grăsuţă care bineînţeles că a zis da. Aşa m-am procopsit cu un dans cu grasa. Ulterior, când mă apucase microbul de dansat singur, cum mi se întâmplă once in a great rare while, când mă îmbăt cu apă, am încercat să imit pe unul care dansa pe piesa asta, a treia, de parcă era posedat (ca tipul din video). Făceam ce făcea şi el, numai că eu chiar mă împiedicam, cădeam în fund, mă ridicam, go again.
 
La un party în cămin, long long time ago, am refuzat un dans în poală (vertical, dar tot în poală, înțelegeți voi) de la o gagică uber mișto. Ce-i drept, atunci parcă eram luat, dar acum reflectând la ocazie, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i bag genunchiu între fese, I should have gone with the flow! 

 Îmi mai amintesc că la sfârşitul clasei a 4-a toate fetele m-au refuzat când voiam să dansez cu ele şi am ajuns să dansez cu mama, chestie la care toate fetele făceau mişto de mine (şi nu în sensul bun). M-a durut ăl mai mult venind de la fata aia drăguţă pe care n-ai fi suspectat-o niciodată de distrugere de copilării.

 Apoi, mult mai târziu, am încercat să mă dau cuceritor încercând să o învârt pe nu-ştiu-ce piesă, aproape s-o scap din mâini. Cred că am şi călcat-o pe picioare de câteva ori. Trecusem pe alcool între timp, dar era mai mult de la emoții, cred.
 
 Încercarea mea de a deveni BAMF, când m-am apucat să învăţ dansuri, s-a terminat prematur, când eu şi partenera am avut diferenţe de opinie (nu în privinţa dansurilor), experienţă după care m-am ales doar cu paşii de bază de la rumba şi valsul vienez.
 
 Things have a funny way of working out. La nuntă am dansat cu toate gagicile cu care am vrut (mai puţin fata care-l plăcea pe Ovi, pentru că era a lui Ovi, şi minora la care n-am atentat) şi culmea că nu le-am călcat pe picioare or nuttin.

Povestea asta n-are morală, dar sa fiu al naibii dacă nu o să te învârt de n-o să ştii ce-i cu tine, dacă te prind. Şi-o să-ţi placă!

 Nu înţeleg de ce nu suntem cu toţii pesimişti. E drumul cel mai scurt către evoluţie. Pe când optimiştii îşi imaginează flori pe câmpii, ajutoare divine şi pere mălăieţe în guri nătăfleţe, realiştii plănuiesc în detaliu pentru toate scenariile, fiind pregătiţi atunci când criza economică sau uraganul o să lovească. Ei nu așteaptă ajutoare de la guvern, ci își caută singuri job; ei nu își plâng de milă când sunt dumped, ci încearcă să se urce înapoi pe șa; pesimiștii (la care mă gândesc eu) își fac singuri dreptate, curățenie și viața frumoasă, fără să se plângă de conaționali și guvern.
 
 Aţi citit bine, am scris "realist", sinonim cu "pesimist", pentru că la urma urmei trăim într-o lume în care dezamăgirile sunt tot mai dese şi mai crunte, pentru că ne hrănim cu imaginile promovate de basme, filme şi cărţi (v-aş arăta feed-ul Soranei dacă n-ar fi privat), pe când realitatea e mult mai dezamăgitoare.
 
 Nu mă înţelegeţi greşit, e bine să priveşti cu speranţă către viitor, altfel n-ar avea sens să mergi la întâlnirea aia cu fata pe care o placi, la interviu pentru jobul de care ai atâta nevoie sau oriunde, gândindu-te că te vei simţi bine. Eu îmi doresc foarte mult să am succes la interviu, vreau să am note mari la şcoală şi sper să vină vremuri mai bune în care să-mi permit să plătesc chiria la timp. Dar experienţa mă învaţă să fiu temperat, să gândesc în avans cu câteva săptămâni (pentru că n-am niciodată bani pentru mai mult de două luni) şi să plănuiesc pentru vremuri gri.
 
 Nu e bine să exagerezi, însă. Chestia asta te poate distruge. Eu îmi pierd prieteni pentru că mă aştept la ce-i mai rău dacă încerc să reconciliez relaţiile. Nu ies nicăieri pentru că oricând se poate întâmpla să rămâi fără destui bani în cont şi să nu poţi plăti taxa şcolară rezultând în exmatriculare, dând cu piciorul la un an jumătate din viaţă. Nu mă întâlnesc cu nimeni pentru că îmi imaginez că mai mult le ocup timpul şi le-ar fi mai bine fără mine. În fine, nu încerc să o cuceresc pentru că mi-e teamă că voi pierde şi ultima fărâmă de speranţă pe care o mai am, îndepărtând-o pentru totdeauna, iar mândria mea prostească de om înfrânt m-ar împiedica să o păstrez în viaţa mea ca prietenă (ceea ce e ironic, pentru că nu ne vedem niciodată oricum - dar speranţa!).
 
 Dar, după cum spuneam, în general e bine să fii pesimist. Ajută şi alcoolul uneori.
 
 Şedinţa terapeutică se termină aici.
 

 Indiferent de traseul pe care l-am ales eu în ultimii ani, am putut să observ destul de clar tendinţa unor oameni dragi de a pleca din ţară definitiv, din motivele prea bine cunoscute şi super-clişeice. M-am oprit din a mai pleda pentru rămânerea în ţară (fără legătură cu decizia de a da la master), aşa cum n-am mai fost radical nici în privinţa fumatului - oamenii vor face mereu ce vor, nu ce crezi tu că e mai bine pentru ei (sau pentru tine).
 
 Ei au plecat, ei încă mai pleacă şi unii vor pleca. Chiar dacă toată suita asta de emigrări m-a deprimat teribil, la fel ca şi plecarea mea (observaţi că nu folosesc acelaşi cuvânt, emigrare), e şi mai trist faptul că acum sunt aici şi mă simt mai departe de ei, prin comparaţie de cum era în România. Nu am recuperat nici unul din prietenii pierduţi (culmea, suntem în aceeaşi ţară) şi i-am scăpat printre degete pe alţii, rămaşi în urmă.
 
 Însă îmi place să mă gândesc la mine ca la un pesimist paradoxal. E de rău, e groaznic, mă aşteaptă vremuri sumbre şi nu pot să mă consolez cu gândul că ar putea fi mai rău. Dar ştiu că undeva cândva departe o să fie de bine - ceea ce e clar o amăgire cruntă, but stick with me. Tărâmul acesta magic la care visez eu când sunt high când beau este România. Singura necunoscută este cea temporală.
 
 Eu vreau şi sper ca toţi oamenii cool şi interesanţi şi dragi mie să se întoarcă în România, unde o să fiu şi eu, iar toată lumea o să fie extaziată de direcţia în care a luat-o ţara şi poporul. Am merge la bere şi am râde de vremurile dubioase când Becali era pe primele pagini ale ziarelor şi toţi politicienii se certau şi votau fără să cunoască legile supuse la vot, când toate clişeele de litoral se vor reseta şi nu se vor mai plânge oamenii de Mamaia că e plină de manele şi Vamă că s-a stricat; când "Let's do it, România" nu va fi subiect de miștouri şi printre românii din străinătate ("Mamă ce proşti, să strângă după alţii!"), când vor apărea ştiri în presa occidentală cu altceva decât ţigani şi hoţie.
 
 Însă astea nu sunt de ajuns, pentru că nu sunt cuantificabile. Software engineering m-a învăţat că trebuie să ai metrice pentru orice lucru pe care îţi propui să-l construieşti, aşa că încerc să evaluez care e cea mai bună măsurătoare a evoluţiei României în următorii 20 de ani. Am şi o listă.
 
 -una destul de subiectivă este existenţa autostrăzii Bucureşti-Galaţi - that would be a treat! Atunci când Galaţi va fi suficient de dezvoltat pentru a justifica o autostradă sau când în sfârşit se vor construi autostrăzi într-un ritm decent cât să ajungă şi la Galaţi (sigur e foarte jos pe listă), m-aş gândi serios să revin în ţară.
 
 - când Google Street View va avea acoperire în România, din nou în zonele de interes precum Galaţi şi Bucureşti, voi şti că ţara noastră a devenit destul de importantă şi suntem pe harta marilor producători de software
 
 - când Iliescu va muri. Când Năstase, Vadim, Videanu, Vanghelie, băgaţi şi Băsescu dacă vreţi, nu vor mai fi în poziţii de putere, când poate vom produce politicieni de care să nu ne fie scârbă, precum Obama sau Isărescu.
 
 -când sistemul feroviar va fi destul de dezvoltat încât ar fi comparabil cu cel din Olanda, atunci aş veni mult mai des cel puţin în vizită, de plăcere. Comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai bună, de vreme ce ţara e mult mai mică şi se face naveta în mod frecvent, dar măcar condiţiile de transport şi vitezele să fie la fel.
 
 -când România va avea universităţi în Top 100 (cer prea mult? Top 200?) Shanghai, atunci vom şti că e safe să te întorci. Din păcate chestia asta n-o să se întâmple nici în 50 de ani.
 
 - tare-aş vrea să văd cum Esquire Ro va depăşi ca număr de cititori pe Cancan şi Libertatea, that would be the sweetest sight to see.
 
 - atunci când România va putea organiza un turneu de fotbal, chiar şi în colaborare cu un vecin, fie el european sau mondial (să fim serioşi), atunci muuuuulte lucruri se vor fi îndreptat în direcţia în care sperăm cu toţii.

- nu în ultimul rând, atunci când Let's do it, Romania n-ar mai fi necesar, pentru că nu sunt destule gunoaie de curăţat (din nou, mă gândesc la Olanda, unde o astfel de acţiune n-ar avea sens), atunci cu siguranţă voi vrea să locuiesc în ţară.
 
 Ideile mele se termină aici. Ar fi drăguţ dacă aţi contribui şi voi, dar ştiu că n-o s-o faceţi, sunteţi departe şi nu aveţi nici un gând de întoarcere. Ne vedem în vacanţe... poate.
 

 E ora 5 dimineaţa. Mâine am interviu şi nu m-am pregătit. Joc FIFA de pe la 12 pentru a sărbători faptul că m-am gândit să îmi curăţ laptopul de praf (acum nu se mai supraîncălzeşte de la orice browsing intens sau video).
 Trebuie să mă culc, dar nu pot să închid jocul - încă un meci, încă unul şi tot aşa. Windows mă ajută, jocul generează o eroare şi se închide. Hai să mă culc.  
 Pun capul pe pernă şi al doilea lucru care-mi trece prin minte (după "Aşa îţi va fi trebuit, dacă nu te-ai pregătit", in more words) este: cine e, mă, actorul ăla? A jucat în Ghostbusters, Life Aquatic with Steve Zissou, a avut cameo în Zombieland, e unul din actorii mei preferaţi şi totuşi.... CUM NAIBA ÎL CHEAMĂ?!  
 Asta e cel mai grav lapsus pe care l-am avut vreodată. Nu-mi vine să cred. Îl cheamă Bill, dar Bill şi mai cum? H... ceva. Îmi tot repet: Bill H... aaargh! Îmi tot vine în minte Bill Hicks for some reason. Rezist tentaţiei de a mă scula şi a verifica pe imdb. Mă forţez vreo 5 minute, nimic. Apoi adorm.
 
 Am plecat de la interviu. De dimineaţă (adică la 11:30 când am reuşit să mă ridic) n-am avut timp să mă gândesc la asta, am uitat să caut.   
 Dar acum mintea mi-e mai clară. Epuizat de atâta mers, ajung pe peron pentru trenul de Utrecht şi mă loveşte: Bill ŞI MAI CUM? Doamne, memoria mea e franjuri. S-a ars o diodă ceva, nu e în regulă. Acum îmi vine în minte Bill Pullman. Am avut câteva scurt-circuite care aproape mi-au readus numele pe buze, ca o maşină care pare să pornească dar căreia îi moare motorul în ultimul minut.  
 Sunt atât de dezorganizat încât nu ştiu unde-mi pun nici neuronii. În timp ce scriu asta, tot nu mi-am adus aminte. Ştiu în schimb că nu e cu H. Şi îmi imaginez faţa lui în cel mai mic detaliu!
 
 Broken Flowers, Lost in Translation, Caddyshack... Hmm, sigur e Bill?
 

Eddie Izzard vrea să alerge 43 de maratoane în 51 de zile, 6 pe săptămână. Mai multe cuvinte sunt de prisos.













Găsiți episoadele 2 si 3 pe Youtube, la același user.

http://www.youtube.com/watch?v=y7UEtWsM1lw#t=01m34s
 Cam aşa şi în real life, totul devine o banalitate neînsemnată în economia lumii când îţi dai seama că toate problemele tale emoţionale pot fi rezumate într-o glumă şi că toată lumea, de la începutul lumii, a simţit ce simţi şi tu, după care şi-au reluat existenţa lor banală şi viaţa a continuat neperturbată.
 Să nu o iei la mişto?! Să nu-ţi bagi picioarele?
 

M. voia să aplice pentru joburi în supermarket, pentru care avea nevoie de copii după actul de identitate. A luat bicicleta şi s-a dus în campus, unde xeroxurile sunt mai ieftine. Imediat cum s-a dat jos de pe bicicletă, şi-a dat seama că nu şi-a luat paşaportul de acasă şi n-are la ce să facă copie. După ce-a mai stat în bibliotecă vreo 10 minute căutând un scan după paşaport pe care să îl printeze, a găsit o copie ştearsă, dar nu s-a mulţumit cu ea. 
 M. s-a dus acasă şi a luat paşaportul, apoi a plănuit un traseu pe la 3 supermarketuri unde să aplice. Când a ajuns acolo şi-a dat seama că s-a dus degeaba în campus (did vs shoulda), pentru că există xeroxuri în fiecare supermarket. În fine, a cerut el un formular şi a început să completeze. Când a ajuns la SOFI number (nr de înregistrare la primărie, atestă că exişti) şi-a dat seama că a uitat numărul acasă, îl avea scris într-o agendă. N-a mai vrut să se întoarcă aşa că după vreo 10 minute de gândire intensă şi-a amintit cam care era numărul şi l-a trecut la ghici (a ghicit). A făcut destule copii de paşaport câte să-i ajungă şi apoi a pornit către următorul supermarket. După 10 metri pe bicicletă şi-a dat seama că a uitat paşaportul în xerox. S-a întors, din fericire nu l-a luat nimeni. 
 Două zile mai târziu, M. trebuia să adune actele pentru cardul european de sănătate. S-a dus iar în campus (unde printul şi xeroxul e ieftin); avea nevoie de adeverinţă de student, aşa că a trecut pe la International Office şi a cerut una. În drumul spre bibliotecă (300 metri depărtare) şi-a dat seama că a uitat portofelul la International Office. S-a întors şi l-a recuperat - în 5 minute nu apucase nimeni să-l observe. A urmat biblioteca unde şi-a făcut copii după buletin şi a printat cererea pentru card. Apoi s-a dus până în centru, la poştă, de unde să cumpere timbre. A cumpărat tot ce-i trebuie, a făcut şi un pic de pretend shopping în noul magazin H&M Man şi s-a dus spre casă cu gândul că într-o zi o să-şi permită şi el ceva de acolo. În drumul spre casă, a trecut pe la un supermarket să-şi cumpere de mâncare. A cumpănit mult (pentru că era împărţit între ideea de a continua cumpărăturile de austeritate sau să-şi facă de cap cu o prăjitură). Când a terminat, s-a dus la casă, unde a realizat că nu mai are cardul şi nu are cu ce plăti (banii cash fuseseră daţi pe timbre). A crezut că a uitat cardul acasă înainte să plece, şi-a cerut scuze şi s-a repezit acasă să-şi ia cardul (supermarketul era aproape). Cardul nu era nicăieri, M. şi-a adus aminte că a uitat cardul într-un aparat de xerox în campus. Din fericire mai avea nişte bani lichizi prin casă aşa că a putut să se întoarcă la supermarket şi să-şi plătească ce-a cumpărat. S-a întors cu ele acasă, a urcat în cameră, şi-a amintit că a uitat pâinea pe "bancheta" din spate a bicicletei, a coborât s-o ia şi pe-aia, a despachetat tot şi s-a repezit iar spre campus, unde a avut noroc să-şi recupereze cardul de la paznicul de gardă care se ocupă cu aşa ceva.

Într-o perioadă destul de lungă, cât am avut eu mult timp liber la dispoziţie, am colecţionat bloguri de design, web, tehnologie, tutoriale, etc. Pe lângă temele specifice, se mai găsea un subiect recurent pentru mulţi din targetul site-urilor/blogurilor,  anume productivitatea, strâns legată de procrastinare. Eu, în tot acest timp, mă tot hrăneam cu iluzii alergând după iepuri în cinci direcţii şi luând-o şi pe două arături. Ceea ce discutau acolo nu era pentru mine, era vorba despre creşterea productivităţii pentru oameni care au ce face, angajaţi, oameni creativi (sau nu) de a căror muncă depinde succesul unui proiect. Pe lângă faptul că citeam sfaturi de genul: curăţă-ţi biroul, elimină distracţiile, mi-am instalat până şi o aplicaţie de monitorizare a productivităţii (which is pretty cool, akshully), dar toate astea nu mi se adresează mie. Eu sunt un student sărac lipit care studiază part-time pentru că încearcă să-şi elibereze programul în avans pentru jobul pe care nu reuşeşte să-l găsească şi, într-o încercare patetică de a-mi umple timpul cu productivitate finită în bite-size chunks, încercam să pătrund în lumea designului (creativitate), web design (tehnologii necunoscute mie), grafică şi photoshop (complet paralel) dar şi fotografie şi cooking. După cum spuneam, alergând după mulţi iepuri fără să-mi fie foame, dar un fel de vânător cu un deficit sever de atenţie, începând prin a alerga animalele şi sfârşind prin a mă holba ore întregi la crengi şi scorburi (Facebook şi Twitter).
 
 Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies dracului din pădure. Am închis Facebook şi am dezactivat Echofon (care era cel puţin la fel de rău ca FB), chestii care au lăsat un gol mare, uneori mă trezesc cu mouse-ul în mână fără direcţie. Am renunţat la multe chestii inutile (dura câteva ore să citesc un reader după 2 zile de inactivitate) şi aşa mi-am eliberat o bună parte din timp. Momentan nu am nici o obsesie pentru vreun serial deci sunt safe până la următoarea recidivă, urmăresc 3 chestii în fiecare săptămână când apar, ceea ce nu îmi răpeşte prea mult timp.
 
 Şi acum iată-mă într-o poziţie ciudată, mult timp la dispoziţie, puţină şcoală şi deloc bani, ce să fac? Încă nu am reuşit să rezolv problema asta. Titlul ar putea foarte bine să aibă un semn de întrebare la final, pentru că toată chestiunea e departe de a fi realizată. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le-am pus pe roate: 

• merg la sală. Numai până la sfârşitul lunii ăsteia, dar lucrurile sunt în mişcare şi presimt că voi alerga destul de des încercând să ajung la un număr de kilometri alergaţi format din două cifre până anul viitor (cu 2 în faţă).  
• m-am înscris la cursul de olandeză pentru imigranţi, desigur că asta s-a întâmplat acum vreo două săptămâni şi un eventual răspuns se lasă aşteptat. Odată ce (dacă?) voi fi acceptat, cursul ar trebui să-mi ocupe un timp considerabil sub formă de 7-8 ore cursuri săptămânal şi încă ceva lucru acasă.  
• din când în când găsesc câte un anunţ de job prin oraş, pe la şcoală la aviziere, pe net. Iau frumos anunţul şi îl disec câteva zile până când sunt destul de stabil emoţional încât perspectiva clară a unui refuz nu mă mai deranjează şi aplic. Mai des surfez site-uri ale agenţiilor de recrutare (despre care ştiu că nu mă acceptă) dar aplic oricum la unele poziţii low-level pentru care sunt potrivit. Şi alte chestii similare.
• încerc să fiu realist în privinţa lucrurilor pe care le pot învăţa şi momentan am început să investighez Ruby on Rails (da, direct RoR, fără să mă încurc cu Ruby, care între noi fie vorba e un limbaj complet nou pentru mine - ce să mai, sunt şmecher). Nu că aş fi expert în Java, dar la cât de puţin motivat sunt eu să lucrez din proprie iniţiativă, simplul fapt că după câteva zile n-am renunţat mi se pare remarcabil. 
• partea bună în a fi unemployed e că toate lucrurile care pentru un om ocupat ar părea procrastinating sunt lucruri "de făcut" pentru mine. De aceea lista mea de "to do" este nelipsită, conţinând lucruri esenţiale precum "reparat sonerie", "dezgheţat frigider", cumpărat lanţ bicicletă", lucruri care îţi dau o oarecare satisfacţie, mai ales dacă le tai de pe lista după muuult timp.  

 
 Totuşi, toate lucrurile pe care le-am înşirat se împotmolesc mereu în mlaştina de lene care mă-nconjoară. Încerc să-mi dezvolt un sistem de a fi mai activ în fiecare zi, momentan încerc să-mi fac o listă zilnică având toate activităţile programate şi durata. Asta durează de câteva zile şi încă n-am deraiat prea rău, dar simt că nu e destul de bun. Voi aveţi un sistem mai performant pentru a face lucruri "utile", orice ar însemna ele pentru voi?
 
 
 Offtopic: am căutat să schimb tema blogului dar nu am găsit nimic satisfăcător, ceva care să-mi dea aceeaşi senzaţie de wow la prima vedere. Totuşi, cred că ar trebui să schimb ceva şi aici veniţi voi cu ideea: ce i-ar mai trebui blogului la categoria Utile, de ce îmbunătăţiri are nevoie? Eu nu cred în chestii precum butoane de Tweet this, dar voi sunteţi clienţii! şi eu trebuie să joc după cum fluieraţi voi out-of-tune. Serios, băgaţi critici.

Do you have any experience with gym equipment? m-a întrebat tipa. Păi, acum câţiva ani, într-o vară când mă plictiseam, m-a luat Copac la sală o lună de zile şi mă punea să împing 20 de kile la piept (20x2+bara). Acolo n-aveau decât vreo două aparate şi restul erau free weights. Mirosea a bărbat împuţit mai mult decât mi-am dorit vreodată să aflu cum miroase un bărbat împuţit. După o lună m-am plictisit şi nimic nu s-a schimbat, am rămas acelaşi slăbănog de 79 de kile.
 
 Enter summer 2010, când primele 35 de ore de muncă fizică prestate m-au lăsat cu sechele şi o febră de vreo 3 zile, ceea ce eu credeam că e the worst you can get. Căutând săli de fitness în oraş, am descoperit FitnessFirst, localizată la o învârteală de roată de mine, chiar în incinta stadionului, unde primele două luni erau gratuite. Sărăntocului din mine i-a surâs ideea şi am avut parte de o "zi" introductivă în care o domnişoară foarte amabilă mi-a prezentat sala şi programul şi sistemul general foarte bine pus la punct (excelent, aş putea spune) în care instructorii fac group workouts la fiecare jumătate de oră, chestii la care participă majoritar femeile (şi se holbează majoritar bărbaţii). Eu, venit din junglă, mă miram că există duşuri (cu gel de duş!) şi vestiare şi foarte multe aparate de cardio, să fie pentru toată lumea, şi saună, dar şi dvd-uri (!) de închiriat gratis. Am avut parte şi de o primă lecţie gratuită în aparate de cardio, core training şi strength. Cool.
 
 Strength training, din păcate, a însemnat trecerea în revistă a 7-8 aparate, destul de bune ele, pentru fiecare grup major de muşchi din corp: piept, biceps, triceps, umeri, spate, abdomen... Fiind începător am fost foarte obedient şi timp de 4-5 săptămâni n-am făcut decât ce m-a învăţat tipul, lucrând juma de oră la aparatele pe care le ştiam şi atât. Într-o zi m-am gândit să învăţ cum să folosesc free weights, acolo unde îi vedeai mereu pe negrii musculosi şi pe blonzii cărămizii (făcuţi că o cărămidă, da?) şi să încep să lucrez serios, că nu se schimbase nimic. Am fost foarte norocos să găsesc site-ul http://www.exrx.net/Lists/WorkoutMenu.html, de unde mi-am scris toate exerciţiile care mi-au surâs pe copiuţe şi m-am dus la sală.
 
 Ce-a urmat a fost o febră musculară adevărată, cu braţe pe care nu puteam să le întind pentru că nu-mi permiteau bicepșii, cu fese de parcă-aş fi fost injectat cu patru doze de penicilină, cu un mers de recent dezvirginată şi cu muuult somn.
 
 Long story short, am vrut doar să înşir realizările mele de când merg la sală. În primul rând am găsit ceva ce-mi place, cu care să-mi pot ocupa timpul şi care să fie (foarte) util - păcat că nu-mi mai permit. Apoi, am slăbit multe kilograme şi intru în pantaloni pe care i-am cumpărat în primele săptămâni de muncă (chiar înainte de explozia lipidică). Am pus muşchi şi acum arăt ca niciodată, pentru că până acum trecusem direct de la slăbănog la supraponderal, n-am fost niciodată "bine". Mai am puţin şi o să fiu "foarte bine". 

 Ultima şi cea mai de preţ realizare e că mi-am intrat în formă. Prima dată când am încercat să alerg a fost tragic, a trebuit să mă opresc după 5 minute. Următoarele dăţi nu s-a schimbat mare lucru, decât că am început să perseverez, alternând viteza cu mers la pas (am învăţat de la Irina). Acum pot spune cu mândrie că, încălzit corespunzător, aş putea face 10 kilometri (cu pauze) pe bandă. Normal, mai am mult de lucru, dar sunt mulţumit de rezultatul intermediar.
 
 Visul meu de a alerga un maraton e mai aproape.

 Nu are sens să schimbi ceva dacă totul merge bine, nu? Şi totuşi unii o fac, pentru că nu ştiu să aprecieze ce au.
 
 A fost odată un student care locuia în cămin. Stătea bine şi nu se gândea să plece, pentru că plătea foarte puţin pe întreţinere. Avea un job destul de bine plătit şi destul de stabil, cu foarte mult potenţial de creştere. Însă el nu era mulţumit. În camera de cămin era înghesuit cu alţi studenţi şi devenea sufocant, chiar dacă nu trăise niciodată de unul singur pentru a face diferenţa. La muncă, şeful nu prea îi dădea de lucru şi se plictisea enorm; a ajuns să îi displacă slujba şi statul degeaba câteva ore pe zi aşa că şi-a dezvoltat un obicei prost de a freca menta pe internet, obicei care i-a intrat în sânge şi cu care se luptă până în ziua de azi. Ar fi putut să fie autodidact şi să înveţe multe lucruri interesante dar nu era destul de motivat, pretinzând că are nevoie de îndrumarea unui mentor. Făcea în fiecare zi o oră pe drum către muncă şi a început să urască rutina de birou şi sculatul de dimineaţă, dar mai ales, mai ales drumul împuţit pe acelaşi traseu către acelaşi loc urât din acelaşi oraş pe care începuse să îl deteste, tocmai pentru că nu putea ieşi dintr-un cerc vicios în care prinsese viteză (unghiulară). Pentru că avea prea mulţi bani, s-a gândit să facă rost de şi mai mulţi, aşa că a făcut un card de credit şi a început să consume din el şi nu l-a mai acoperit niciodată. Caz clar de nefericire egoistă.
 
 Ce-ar fi putut face studentul nostru pentru a-şi orândui viaţa şi a descoperi iarăşi plăcerea de-a trăi? În primul rând ar fi putut merge la un medic pentru a afla de ce nu mai are energie pentru nimic în afara orelor de muncă. Nişte somn n-ar fi stricat nici el. Ar fi putut cunoaşte o fată drăguţă din afara cercului de prieteni cu care să o ia de la zero, în loc să lingărească după ciorbe reîncălzite şi deserturi lăsate-n soare. Ar fi putut să îşi folosească timpul nealocat de la muncă pentru cauze mai nobile cum ar fi aprofundarea unor lucruri pe care (s-a dovedit mai târziu) nu le ştia. Pentru combaterea stării de apatie, ar fi trebuit să-şi găsească un hobby drăguţ cum ar fi fotografia (şi să exerseze) sau să se implice într-o organizaţie non-profit precum EcoAssist care i-ar fi putut oferi satisfacţiile personale după care tânjea într-atât. Ar fi putut petrece mai mult timp cu prietenii ieşind în oraş, în cluburi, ieşind din oraş, descoperindu-şi ţara pe care nu o cunoştea nici cât negru sub unghie. Ar fi putut să economisească bani pentru zile negre, chiar dacă nimeni nu putea prevesti venirea crizei economice. Cu banii economisiţi ar fi putut face excursii memorabile prin Europa, fără fiţe, doar un rucsac şi mult entuziasm. Dar entuziasmul era lipsă.
 
 În schimb, studentul a împrumutat cu dobândă un rezervor de aer, şi-a legat nişte pietre de moară de picioare şi s-a aruncat în lac doar cu o frânghie, zicându-şi: Pot să îmi ţin respiraţia şi să mă târăsc afară din lac înainte să mi se termine aerul?
 

 Într-o săptămână ce a intrat în istorie şi i-a lăsat pe biologi mască, întreaga cultură globală de tutun a fost extirpată de pe faţa Pământului de un virus misterios. Autorităţile au descoperit că virusul a fost sintetizat în laborator de un individ de cetăţenie română adus la pragul nebuniei de către fumătorii din jurul său. Acesta a cauzat pierderi materiale de sute de miliarde de dolari şi pierderi în locuri de muncă de ordinul a câteva milioane, de la cultivatorii care îşi hrăneau familia din asta şi până la marile companii de tutun care încă nu au emis comunicate de presă, pentru moment bazându-se pe stocurile personale. Unul din cei mai respectaţi medici chirurgi din Statele Unite a fost citat spunând: "Mi-au luat pâinea de la gură. Dar nu-mi pare rău". Încă nu se ştie ce-a vrut să spună cu asta.
 
 O veste de asemenea anvergură a scindat presa în două. Marea majoritate a deplâns pierderea unei familii de plante şi impactul pe care l-a avut asupra economiei globale, însă foarte puţini au pictat un tablou al viitorului nu prea îndepărtat, în care lumea ar rămâne fără ţigări. Ce ar face, s-au întrebat televiziunile, ziarele şi blogurile. Cu ce va fi înlocuit tutunul? Cu siguranţă nu poate fi lăsat un gol, 1.22 miliarde de oameni nu îşi vor găsi brusc o nouă ocupaţie pentru pentru cele câteva ore petrecute zilnic cu ţigara în mână. Marijuana fiind ilegală, opiumul la fel, cannabisul idem, lumea se tot întreba ce va urma. Un singur ziar de provincie, pentru câteva mii de oameni, a publicat un articol lăudând iniţiativa nebunului şi prevestind că speranţa mondială de viaţă va creşte iar oamenii vor fi mai sănătoşi per total. Autorul articolului a fost concediat de la Viaţa Liberă după ce s-a aflat că era prieten din copilărie cu făptaşul "crimei secolului", după cum fusese numită.
 
 Oamenii au avut reacţii diferite, toate implicând grade diferite de stupoare. Militanţii anti-tutun s-au bucurat în linişte, cel mult au dat o petrecere cu nişte suc şi bere într-un subsol, pentru că, la urma urmei, rămânea impactul financiar. Nimeni nu s-a bucurat pe străzi de frică să nu fie luat la bătaie de un grup de fumători irascibili.
 
 Nimeni n-a putut împiedica explozia preţurilor stocului rămas. Tutunul a devenit o marfă de contrabandă de lux. Aproape instant toate cartuşele rămase au fost cumpărate de cei mai bogaţi oameni ai planetei, care şi-au făcut provizii pentru a le ajunge o viaţă. Cei din conducerea companiilor au încasat banii şi-au fugit pe unde au apucat. Până să se dezmeticească oamenii de rând, aproape că nu mai existau ţigări. Ar fi făcut şi revolte, doar că nu mai era nimic de furat. Printre țările cele mai puțin afectate s-au numarat Olanda, UK și surprinzător Jamaica.
 
 Despre fumători, se poate spune că au primit vestea cu bine. Adolescenţii şi puştii teribili au găsit repede alte lucruri cu care să-şi afirme rebeliunea, opium, cannabis şi, bineînţeles, cânepă. Fumătorilor înrăiţi nu le-a picat prea bine. Unii dintre ei plănuiau să renunţe de ani de zile şi eşuaseră în câteva rânduri, aşa că şi-au spus: Dacă nu acum, când? În săptămânile de după "incident", parcurile erau neîncăpătoare de indivizi care îşi epuizau frustrările cu 15 minute de alergat şi 10 de tuşit. Încet încet, şi-au revenit. Au fost şi unii ajunşi la marginea facultăţilor mintale: oameni mergând zi de zi pe stradă din om în om, cerând o ţigară, implorând, plângând. După două-trei luni şi-au revenit şi ei, dar au rămas cu sechele pe viaţă. Vama Veche n-a mai fost niciodată la fel.
 
 Vinovatul pentru toate aceste fapte a primit într-o zi o vizită în închisoare. Era o fostă prietenă din tinereţe, fumătoare înrăită, motivul pentru care el dezvoltase virusul - voia să o ajute. S-a uitat la el timp de 5 minute fără să spună nimic, apoi a plecat.
 
 Două zile mai târziu, a fost găsit mort în celula lui, fusese otrăvit.
 

 Când am aterizat eram îmbrăcat în costum. Proastă idee, pentru că la 25-30 de grade câte erau (eu aveam două perechi de pantaloni, longstoryaskmelater) de la Băneasa până la Shopping City unde am reuşit să mă schimb m-am udat mai rău ca o virgină cu două degete-n plus.
 
 Am descoperit că oamenii au descoperit că eu nu mai vorbeşte bine româneşte, dragă, de fapt am accent de om care a trăit "afară" şi îi e greu cu româna, şi-o reaminteşte. Meh.
 
 Iniţial m-am dus la plimbare de la gară până în Romană şi îmi amintesc că îmi plăcea drumul ăsta, cu toată Griviţei care e cum cred că ştiţi şi unii dintre voi. A fost chiar plăcut şchiopătând pe lângă traficul înfiorător din centru, îmi era dor de aglomeraţie. Apoi s-a făcut sâmbătă dimineaţă şi eu am traversat tot Militariul şi mi s-a făcut silă de toţi bătrânii (puteţi să mă judecaţi) şi de traficul înfiorător care era şi atât de mult mi-aş fi dorit o bicicletă să bat cei câţi kilometri or fi fost, dar nu se putea, şi transpiram, mi se făcea rău, mi se făcea dor şi voiam să fiu în altă parte, numai acolo nu. Da, aici chiar sunt snob.
 
 Nu-mi place şantierul care se numeşte Bucureşti (nu credeam că poate fi mai rău decât atunci când am plecat, m-am înşelat) dar îmi place cum arată podul de la Grozăveşti. În schimb toată schela asta uriaşă mi-a cauzat mustrări de conştiinţă. În prima zi m-au oprit două tipe care întrebau unde e IDM, eu le zic să meargă înapoi şi să treacă prin pasaj la Basarab, pe la metrou. Două zile mai târziu, încercând să trec eu însumi, aflu că gura de metrou care ducea la pasaj era închisă, puteai să intri prin altă parte dar trebuia să consumi o călătorie să intri. O vai de săracele fete, le-am zis prost. Alte trei zile mai târziu, mergând la autogara IDM, am dat peste o altă gură de metrou Basarab care, surpriză, chiar ducea la pasaj, whatdyaknow. Concluzia e că oamenii întreabă de direcţii pe oricine pare a avea habar de încotro merge, iar eu mereu am un mers grăbit către încotro m-aş îndrepta, chiar dacă nu ştiu unde. Am fost întrebat de direcţii în fiecare zi. Mi s-a întâmplat şi în Utrecht.
 
 Dacă vi se pare că shaormele în Bucureşti nu sunt destul de picante, trebuie să parcurgeţi următorii paşi: a) se bea bere cu vin la Fabrica. b) se acontează serviciile unui anume Alexandru Dimofte, număr de telefon la cerere, c) se merge la shaormeria din Dristor, d) se înmânează banii susnumitului domn Dimofte întru cumpărarea unei shaorme de pui, atât, nu picantă, doar de pui. Rezultatul va fi că domnul Dimofte fie va convinge personalul shaormeriei să îţi supraîncarce lipia cu ardei foarte iuţi (40+ bucăți) fie, variantă mai puţin plauzibilă, domnul Dimofte deţine o rezervă personală de ardei iuţi pe care îi poate întrebuinţa la cerere pentru satisfacerea de curiozităţi culinare. Procedaţi la a mânca shaorma respectivă apoi relaxaţi-vă în următoarele zile cât timp toţi prietenii răspândesc vestea 
 despre-un crai de la apus 
 care nu a fost răpus 
 nici de-o pungă de ardei, 
 că să moară-n ciudă ei.
 Hei hei!

 În Benelux e mişto să mergi cu trenul, mie mereu mi-a plăcut drumul Bruxelles Utrecht şi invers. Aşa de mult, încât am luat autocarul pentru o economie de 10-15 euro. Diferenţa a fost în detalii olfactive şi de familiaritate. Voi ştiaţi că în autocare internaţionale se descalţă doar acei oameni care şi-au pierdut temporar simţul olfactiv? Bomboana de pe tort au fost şoferii (era un super-erou şi un side-kick) care nu vorbeau engleză (nici olandeză? nici franceză? wtf, cursa era Amsterdam Paris) dar vorbeau cu spor spaniola cu toţi pasagerii crezând că e limbă de circulaţie universală. Au încercat să intre pe sens opus pe o stradă în Utrecht şi s-au pierdut în Antwerpen.
 
 Am mai fost în Belgia cu alte zboruri dar n-am petrecut niciodată destul de mult timp în aeroport cât să descopăr că bărbaţii se pupă. În zona Bruxelles Charleroi se practică un singur obraz şi, apparently, doar între bărbaţi.
 
 Îmi trebuie nişte experienţă în zboruri de noapte şi dimineaţă. Am plecat (îmbrăcat în costum, nu ştiu la ce mă gândeam) crezând că o să mă întind pe un scaun şi o să dorm în noaptea respectivă, în schimb am descoperit că sunt mic copil pe lângă profesioniştii care şi-au adus saci de dormit şi ştiau exact unde să se poziţioneze ca să nu fie călcaţi în picioare. Zic asta deoarece, pe la 4, uitându-mă la un serial, ridic capul la jumătatea episodului şi descopăr că sunt blocat din toate direcţiile pentru că deja se făcuseră cozi la trei birouri de check-in. A trebuit să văd încă un episod până să pot să-mi fac loc prin mulţime.
 
 Am dat multe ture pe la baie, din motivele obişnuite şi din altele, de vreme ce mi-am tot scos şi rearanjat bagajul. Cred că e tipic pentru mine să mă duc la aeroport cu două bagaje de mână când zice clar UN SINGUR BAGAJ DE MÂNĂ. Am scos un iepure din joben/bagaj şi până la urmă am făcut din două unul şi am trecut. Dar ideea mea în paragraful asta era că băile din aeroportul ăla put ca naiba.
 
 Un ultim sfat de la mine pentru tine fără număr chikalakachichicha este că nu ai niciodată prea multă mâncare când petreci noaptea în aeroport. Nu uita asta, flamandule!
 

 Este linkul cel mai accesat pe calculatorul meu în ultima vreme, tot căutând filme şi răsfoind zeci de pagini în căutarea unui film distractiv pentru seară (sau după-amiază, sau noapte). Mă trezesc mereu vizionând chestii ieftine, popcorn-ready, pentru că, după cum unii dintre voi ştiu, nu e uşor să trăieşti o vară întreagă izolat şi să-ţi păstrezi integritatea mintală, trebuie să ai parte constant de filme uşoare care să nu-ţi solicite intelectul în timp ce te hlizeşti la glume proaste cu virgini, zombie, creaturi slinoase, super-eroi născociţi de junkies, două ore de împuşcături sau Jason fucking Statham.
 
 Singurul motiv pentru care scriu despre metoda mea preferată de a pierde timpul este împlinirea vârstei fragede de 1000 de filme, ceea ce mi-a oferit o satisfacţie deosebită (la mare concurenţă cu ploile de afară şi untul de arahide). Chiar dacă m-am cine-prostituat în ultima vreme, după părerea snobilor, astfel de filme nu-mi par plăceri vinovate ci distracţie pură, plus că am văzut şi filme mişto cum ar fi Mary and Max, Gone Baby Gone, Dummy, Lars and the real girl, 3:10 to Yuma, sau filme presupus clasice pe care le-am găsit a fi supra-evaluate, A Clockwork Orange, Waking Life, Primer sau Dr. Parnassus.
 
 În încheiere, aş dori să vă prezint cele câteva filme pe care n-am reuşit să le duc la bun sfârşit (pe unele doar le-am început şi eram să mor de plictiseală, nu din cauza filmului ci pentru că sunt o floare delicată), anume Synecdoche, NY, Syriana, Adventureland, Bottle Rocket şi Wall Street.
 
 Ca PS, pentru că-mi sunteţi simpatici (nu tu), iată şi filmele cu care mă chinui de un car de ani, pentru care sunt convins că am nevoie de companio(a)n(a) pentru vizionare, că altfel nici în vecii vecilor n-am să am răbdare: din nou Syriana, Babel, Breaking the waves Dogville Dancer in the dark, Full Metal Jacket şi Platoon, Persepolis şi Waltz with Bashir, Solaris, Confessions of a dangerous mind, Paranoid park şi Pi, The Reader şi The Savages, Wendy and Lucy *exhale* şi astea au fost cele mai importante.
 
 Nu vreau sfaturi despre ce să NU văd, mai mult strică decât ajută. 

 Pentru că eviţi o grămadă de căcaturi.
 
 Dacă eşti prea prietenos, s-ar putea ca într-un final să fii obligat să suporţi nişte oameni de care n-ai chef şi vei răbufni la momentul nepotrivit. Asta va jigni omul, el se va declara rănit şi te va băga în pizda mă-tii. Din momentul ăla o rupi cu persoana şi rămâi în aceeaşi situaţie ca înainte de a-l cunoaşte dar cu o tonă de resentimente şi nervi. Nu mai bine stăteai în banca ta?
 
 Dacă eşti prea serviabil, lumea va profita de bunătatea ta. "Always borrow money from a pessimist, he won't expect it back" e foarte adevărată. Într-un final, vei rămâne cu o gaură în finanţe sau mai rău, datorii for ever and ever, în urma cărora oricum nu vei mai vorbi cu cel care-ţi datorează bani. Ai fi putut ţine banii pentru tine, motivând că nu ai de împrumutat, ceea ce ar fi fost adevărat!
 
 Dacă te apuci să scrii pe blog chestii ca cum se află aici, încet încet se vor găsi femei masochiste care, din câte am înţeles, au o pasiune pentru broken little boys cu probleme comportamentale şi citesc fascinate aventurile închipuite ale unui introvertit pseudo-social care-şi aşterne gândurile pe internet în loc să spună ce are de spus în faţă. Toate se vor regăsi în cuvintele pe care uneori (noaptea, cu cola şi filme) reuşesc să le materializez şi ele nu, iar apoi, simţindu-se conectate la nivel spiritual, te vor adăuga pe messenger dorind să te cunoască mai bine. Fireşte, după ce apucă să guste deviatiunile minţii şi labirinturile emoţionale în care mă pierd, lucruri care în fond şi la urma urmei contribuie la esenţa spiritului care produce toate textele de pe blogul ăsta, magia se destramă şi emoţiile se diminuează, rezultând într-o răcire iremediabilă a unor relaţii care n-au existat niciodată, înainte de a mă cunoaşte în persoană. Scutirea de aceste scenarii n-ar scădea nimic din totalul care sunt, decât poate nişte frustrări.
 
 Statistic vorbind, cu cât mai multe prietene de sex feminin ai, creşte şi probabilitatea de a fi pus într-o situaţie penibilă de a explica uneia faptul că nu eşti interesat de o relaţie la momentul respectiv (relaţie, toate vor relaţie, nici una nu vrea sex, frate!). Mai rău e când nu te poţi controla în a te îndrăgosti de o tipă cu care te înţelegi bine şi sunteţi prieteni, toate bune şi frumoase, dintr-o dată te loveşte şi tu nu poţi să faci nimic decât să mărturiseşti, lucru care va precipita căderea castelului din cărţi de joc. Partea bună în tot paragraful ăsta e că după ce te arzi de câteva ori devii imun şi nu te mai ambalezi la prima gagică cu ochi de cărbune şi cu sâni mari. Dar tot ai pierdut nişte prieteni.
 
 Cred că în general less is more, asta va fi deviza mea de acum încolo.

Când o să-ţi simt braţele în jurul gâtului meu şi îmi vei spune "Te iubesc", când te voi ţine de mână şi vei fi a mea, voi şti că toată viaţa mea de până atunci a fost cel mai bun şir de decizii posibile pentru că nici o altă combinaţie nu m-ar fi adus la tine, fiecare greşeală, fiecare moment penibil, toate rănile şi momentele de singurătate cruntă m-au adus aici. Din acel moment orice decizie capătă o minimă importanţă pentru că nimic nu poate schimba faptul că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată, lucru pe care mi-l voi întipări adânc în minte şi-l voi putea revedea în cel mai mic detaliu, ca în film. Şi dacă acel moment nu va veni, dacă voi îmbătrâni cu singurul mare regret, voi şti că te-am pierdut atunci la intersecţie, între două răsuflări şi un sărut. 
 
 Dar, pentru că nu voi afla vreodată dacă deciziile mele au fost dezastruoase sau doar un rău predestinat, va trebui să te aştept până la sfârşitul vieţii, când va fi prea târziu. Încercând să evit situaţia, voi mima un pragmatism pe care într-adevăr nu îl vezi mereu în filme şi voi stabili limite realiste pentru împlinirea aşa-zisului destin, răspunzând la întrebarea "Când e prea târziu?" prin multe ciorne numerice, câteva gânduri nerealiste şi varianta finală "Când am să te uit". Ceea ce, ironic, încerc să fac chiar acum.
 
 
 Lungă introducere pentru o simplă recomandare de film. Mr Nobody.

 Unii au auzit de la mine că atunci când eram mic îmi doream să fiu hamal în port. Am restrâns aria de căutare la Guy de Maupassant, Count of Monte Cristo şi Jules Verne ca posibile surse de inspiraţie. Şi bineînţeles mai era şi tata, care m-a luat de două ori la Sulina şi a fost uber şmechereală, am prins şi singurii mei peşti atunci.
   Fiind hamal avea o caracteristică esenţială, era o muncă extrem de fizică. Făcând ceva pe bani care să nu implice efort intelectual şi dezvoltându-ţi musculatură într-atât cât să arăţi ca Van Damme, doar de la cărat saci (atât, chintesenţa era căratul sacilor de diverse mărimi) m-a fascinat şi m-a urmărit până în anii de facultate când mă rugam de Monica să mă lase să-i car bagajele, să mai fac şi eu nişte muşchi.
   
 Ei bine, dragii moşului, închipuiţi-vă bucuria mea când am găsit un job pe care m-aş hazarda să-l numesc ideal, dacă nu măcar foarte potrivit. Am 24 de ani, am o pregătire de inginer care nu mi-a folosit niciodată, o experienţă de programator pe care n-o pot exploata şi absolut nici un sens al direcţiei. Sunt într-o ţară străină cu datorii mari peste tot pe unde am fost, fără siguranţă pentru ziua de mâine. Eu-nu-ştiu-ce-să-fac-în-viaţă, dar n-o să dezbatem asta acum. În tot stufărişul ăsta, printre toate orăcăielile fără sens şi după tot înotul câinesc de anul ăsta, am reuşit să dau de o insuliţă liniştită (metafora se întoarce) şi... am găsit de muncă.
 
 Munca mea implică efort fizic prelungit. După primele 34 de ore consecutive, creierul meu nu mai procesa, dar mai ales mâinile nu mă mai ascultau şi nici sistemul nervos nu mai înregistra vânătăile de pe braţe şi picioare. Dar, în vorbele unui mare clasic părintesc, "ei tată, acum ştii şi tu cum e să câştigi bani prin sudoarea frunţii" - no shit sudoare! În două zile am slăbit 2 kile!
 
 Munca mea implică dezvoltarea de abilităţi absolut cruciale oricărui organizator - de fiecare dată când umplem maşina cu mobilă (ah, nu v-am zis că sunt mover?) îţi iei banii înapoi după toate orele pierdute în copilărie jucând Tetris şi îţi oferă o satisfacţie deosebită când reuşeşti să îndeşi o casă cu etaj într-un camion şi un trailer de zeci de metri cubi.
 
 Munca mea include oportunităţi de călătorie pe cât de variate, pe atât de îngrădite în limitele unei singure limbi de provenienţă germanică. Până acum am vizitat în treacăt Amsterdam, Zeist, Amersfoort, Zandaam, Apeldoorn, Nijmegen, Groningen, Rotterdam şi câteva locaţii foarte idilice în ză countryside. Şi da, olandezii au autostrăzi, nene! Nu ca ştiţi-voi-cine. De fapt, eu nu mă laud aici, pentru că nu am fost turist în nici unul din oraşele astea, de făcut poze nici vorbă, doar intri şi ieşi, la fel de sweaty ca sexul dar fără satisfacţia de la sfârşit. Şi fără sfârcuri.
 
 Munca mea ar trebui să includă şi dezvoltarea de (mad) people skills, dacă aş fi în stare să vorbesc un dram din limba lor. În schimb, am o sursă bogată de conversaţie dutchlandeză pe care o mulg pe cât posibil, încercând să prind din zbor orice cuvânt. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi vorbăreţi, de cele mai multe ori în olandeză, dar nu mă deranjează, eu nu sunt vorbăreţ de felul meu aşa că mă mulţumesc cu ascultatul. Ca să nu zic că întâlneşti şi femei mişto din când în când, dar rar. Şi le fură şeful.
 
 Munca mea mi-a vindecat insomnia! şi m-a făcut să mă înscriu la sală de care, ca niciodată, mă ţin şi merg cu plăcere, atunci când nu sunt epuizat.
 
 În schimb, munca mea nu e stabilă şi nu e nici o garanţie că o voi mai face şi săptămâna viitoare. Dar se plăteşte bine, ce să zic...

 La un moment dat am făcut o pauză. Am şi închis blogul, după ce mi s-au întâmplat o grămadă de căcaturi unul după altul parcă în aceeaşi zi, inclusiv ieşind din casă în drum spre cursul de olandeză numai pentru a descoperi că bicicleta mi-a fost furată. Nu sunt o persoană superstiţioasă, dar nici coincidenţele în exces nu fac bine sănătăţii. Într-un fel, am vrut să mă pedepsesc pe mine, înainte de perioada cu pricina luasem avânt şi credeam că totul o să fie chiar bine, publicam articole pe blog, ceea ce mă ajuta psihic, exorcizând unele frustrări, dar şi social, fiind una din puţinele căi prin care mai interacţionez cu oamenii. Da, aşa rău am ajuns. După ce m-am răcorit, l-am  redeschis.
 
 Numai că frustrările pot fi disipate până la un punct, până se adună un alt mănunchi, neîncăpător în nici o vază pe care s-o am la îndemână (vezi, metafore, I still got it). Fără prea multe surprize, problemele s-au întors, mai bine zis nu au plecat niciodată, erau doar în camera cealaltă, acum sunt peste mine cu toatele şi oricât aş vărsa în paginile umilei mele căsuţe virtuale, nu se va schimba nimic în bine şi îmi voi fi consumat energia şi creativitatea speranţele pe iluzii auto-induse - la fel ca atunci când cineva îţi zice că va fi bine şi pentru un moment îl crezi, numai că mi-aş face-o cu mâna mea.
 
 Nu vreau să vă aburesc cu replici ieftine, nici să vă tachinez, dar pe de altă parte nici să-mi plâng de milă. Am tot băgat texte criptice cu marile mele probleme, evitând să le dezvălui, pentru că prefer să păstrez pietrele de moară pentru mine. Nici nu intenţionez să defulez altora (către alţii?) dar mereu mă trezesc plângându-mi de milă în discuţia cu vreun prieten care face imprudenţa să mă întrebe ce mai fac.
 
 Pe scurt, sunt în mare rahat. Am făcut o greşeală venind în Olanda, de departe cea mai groasă fiind partea financiară. Am nişte sume mari de bani neplătite în ţară, împrumuturi contractate aici, nu am bani să plătesc chiria şi nu-mi găsesc nici un job. Ce e mai rău e că toate astea mi le-am făcut cu mâna mea.
 
 Blogul nu mă mai ajută şi nu mă va ajuta multă vreme de acum încolo. Pare o povară, după 3 ani în care m-am ataşat de colţul meu de internet şi, cu mici excepţii, m-am simţit obligat să postez măcar din când în când. Măcar de dragul vostru, cei care vizitaţi pagina mea dar staţi în umbră, voi pe care vă cunosc atât de bine dar nu ne mai cunoaştem. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-mi cer scuze pentru asta, dar nu mai am ce (si de ce) să scriu.

Aştept vremuri mai bune, deşi mi-e teamă că nu vor mai veni.

Inspirat de lista găsită pe site-ul ăsta foarte tare pe care abia acum l-am descoperit (ruşine mie), nu mai pot rezista şi scriu despre filme.
 
 Am trecut prin lista mea bifând performanţele care încă mă fac să mă înfior, pe care nu le-am uitat şi pe care le-aş revedea şi acum. Primul draft conţine 20 de nume (de filme, mi-a fost mai uşor aşa). Pentru că toate rolurile sunt badass sau intens halucinante, o să încerc să mă limitez la zece şi le voi acorda o menţiune specială celorlalţi. Foarte probabil, fără să-mi dau seama, sunt sexist, pentru că nu am putut găsi nici o femeie (nu am căutat explicit bărbaţi, doar aşa s-a nimerit).
 
 Fără o ordine anume:  
 
 Bill Kilgore, Lieutenant Colonel, Smell that? You smell that? Napalm, son. Nothing else in the world smells like that.You know the rest.
 *tocmai mi-am dat seama, Bill Kilgore are acelaşi nume cu Kilgore Trout, alter ego, ştie cineva dacă este întâmplător?*

 
 
 John McClane nu e nici o surpriză, chiar dacă nu moare (e invincibil, n-aţi văzut filmul ăla?) e mult prea cul şi e cel mai tare action hero din toate filmele făcute vreodată.


 
 Ferris Bueller, enough said!

 
 
 Walt Kowalski, cel mai periculos moşneag la ... est? de Mississippi. Probabil era mai tare ca McLane la vârsta lui, dar n-ai de-ales, gravitatea învinge mereu.
 
 
 Pe Jay l-aţi văzut peste tot, în Clerks I II, Dogma, el şi prietenul lui strike back, etc. Cui să nu-i placă limbajul delicios?

 
 
 Steve Zissou e căpitan de vas, explorator, gagicar, Bill Murray. Quirky, dar quirky good.

 
 
 Wladyslaw Szpilman, cu ale lui puţine replici în, e o prezenţă memorabilă, scena spre final în care rămâne singur m-a făcut să mă cutremur şi aproape am plâns.
 
 
 
 Oskar Schindler. Îmi aduc aminte ce-a zis Rin Tin Tin când a zis, nu-i plac filmele care te forţează să fii impresionat prin natura evenimentelor înfăţişate; eu nu sunt aşa puternic, Schindler e un caracter cu atât mai solid cu cât e ancorat în realitate. Finalul e sublim.

 
 
 Jean-Luc Picard e de departe favoritul meu în lupta cu J.T. Kirk, are un şarm irezistibil, vorba aia, o poză face cât o mie de cuvinte?
 
 
 Trevor Reznik e cel mai halucinant personaj pe care am avut onoarea să-l cunosc, din cauza căruia Christian Bale e acolo sus pentru mine. Ce-aş mai putea să mai zic, să nu stric filmul?

Mențiunile sunt după cum urmează:

 Probabil Bateman nu vă zice multe (nu Patrick Bateman), dar mie mi-a rămas întipărită în minte scena asta, ca şi starea generală de coolness în care se află traficantul ăsta englez.

 Idi Amin, mai precis cel din film, mi-a plăcut, m-a înfiorat şi am zis că musai trebuie să-l pun deoparte pentru când voi face o astfel de listă.
 
 Jack O'Neill este musai să apară, asta se numeşte favoritism. Ai putea spune că am adunat şi awesomeness-ul lui MacGuyver, dar ce mai contează, O'Neill scoate toate perlele de care vei avea vreodată nevoie pe parcursul a 7-8 sezoane!
 

 Billy Costigan e o febleţe de-a mea şi e cu atât mai surprinzător cu cât m-a cucerit cu o singură replică (bineînţeles, îmi place cu totul).

 Jack Sparrow prinde lista, pentru că e genul de pirat de care ne-am dori cu toţii să fim, plus că e Johnny Depp, toate femeile şi o parte din bărbaţi se dau de ceasul morţii după el!

 Vidal, adică fix băiatul ăsta din El laberinto del fauno, pentru cruzimea cu care mi-a rămas în minte.
 
 Hans Landa, previzibil şi în acelaşi timp delicios. Mie chiar mi-a plăcut de nazistul ăsta, el îşi făcea datoria pentru care era plătit şi la care era foarte bun. Sadismul e doar pentru distracţia lui personală.

 Jean-Dominique Bauby. Complet paralizat, având ca unic mijloc de comunicare ochiul stâng, trăieşte într-o lume interioară privind prin oblon.
 
 Renton din Trainspotting, pentru că e băiat bun şi fute minore (vai, Kelly Macdonald!). M-am gândit că l-aş fi pus pe Begbie dar e un pic cam violent, plus că a trecut ceva timp de când am văzut filmul şi Renton mi-a rămas mai puternic în minte.
 
 James Bond, motherfucker. Deşi aş putea să-l aleg pe Sean Connery, care e un pic prea înaintea timpului meu, sau pe Pierce Brosnan, individul extrem de cool şi încrezător în sine, îl prefer pe Daniel Craig pentru că mi-am dorit să fiu ca el (aţi ghicit de ce). 

Faceţi şi voi o listă! Nu mă puneţi să vă tăguiesc!

Dacă nu-ţi convine România, n-ai decât să pleci dracului din ţară, ce pula mea stai şi contaminezi internetul cu dejecţiile tale regurgitate despre cât de căcat e ţara şi ce amfibieni căzuţi de pe scara evoluţionistă îi sunt locuitorii? De ce trebuie să-ţi citesc observaţiile patriotice în spiritul "nimeni nu face nimic, trebuie să schimbăm ceva!", "ţara asta e plină de laşi, mi-e ruşine că sunt român"? Apucă-te să vorbeşti engleză pe stradă, schimbă-ţi numele în buletin şi du-te, frate, strânge bani, împrumută de la bănci, fură, prostituează-te, orice, numai pleacă!
 
 Dacă unii oameni nu sunt destul de buni pentru tine, sugerez să nu mai ai de-a face cu ei; procedează în aşa fel încât să nu mai cunoşti persoana respectivă. Nimeni nu a spus că a face un compromis în societate înseamnă să te prefaci că îţi plac oamenii pe care nu-i suporţi, aşa că nu vreau să te mai văd scremându-te de-un zâmbet de fiecare dată când mă vezi pe hol, gândindu-te că poate într-o zi o să ai nevoie de mine - nu se ştie niciodată, nu? Adună-ţi coloana vertebrală de pe jos şi nu mai fi o scursoare de om pentru că te-ai învăţat să fii ajutat de oameni.
 
 Ce vrei tu de fapt, sex sau o relaţie? Nu ştii, pentru că te-a sucit la cap ultimul partener, nu mai ştii ce vrei, societatea îţi zice că e vârsta de cordit, prietenii te fac să te simţi stingher pentru că toţi sunt cuplaţi şi aşa merge treaba când înaintezi în vârstă. Ia-te de ceafă, da-ţi trei palme peste bot şi decide-te până la urmă ce vrei, să te fuţi sau să mergi la cumpărături cu cineva. Degeaba te ambalezi tu cu fluturaşii din stomac dacă pe ea o doare-n buca stângă. Dacă vrei ţinut de mână şi "baby", "iubiţel" "lumina ochilor mei" n-ai decât să întrebi, nu aştepta ca prostul până când întrebarea ta o să strice totul, dacă nu vrea, dă-o-n pula mea, mai sunt un miliard de femei superbe pe lumea asta, 5 miliarde de bărbaţi care ţi-ar face poftele. Dacă vrei doar un vagin moale şi umed în seara asta, o pulă tare (dacă ai noroc) şi durabilă, abordeaz-o cu tupeu sau zi-i direct în faţă, dacă e tip, se economiseşte mult timp şi efort, dă-l în mă-să, şi-aşa nu merită mai multă agitaţie, e doar o panaramă de om cu probleme cel puţin la fel de mari ca ale tale. Trezeşte-te la realitate.
 
 Banii n-aduc fericirea? Asta pentru că nu-i ai şi nu vrei să plângi prea mult după ei, din când în când te amăgeşti cu citatele unor oameni necunoscuţi. Dacă vrei bani, munceşte ca un sclav, n-ai altă şansă. Dacă nu te lasă să munceşti, fă-ţi prieteni cu bani să te ajute când intri în căcat. Dacă vrei astfel de prieteni, trebuie să satisfaci două condiţii, să-ţi placă oamenii şi să nu pari sărac. Dacă vrei să le şi ceri bani, ia ultima firimitură de mândrie care ţi-a rămas, cacă-te pe ea şi dă-i foc.
Şi până la urmă, ce-i cu citatele astea, ai ajuns aşa retardat încât nu mai poţi să gândeşti pentru tine, trebuie să adopţi părerile altora? Toate profilele oamenilor pierduţi pe drum au câte-un citat care pare să dea tocmai bine. Se trezeşte vreun individ cu spirit de observaţie mai bun ca al tău, emite câteva păreri evidente despre lumea din jur şi dintr-o dată îl ridicăm la rangul de scriitor, pentru că noi suntem incapabili de a exprima aceleaşi adevăruri universale, suntem prea ocupaţi cu supravieţuirea în jungla asta şi nu ne dăm seama când personalitatea noastră a devenit un colaj prost din părerile altora, desene animate din copilărie şi ură pentru tot ce ne înconjoară, pentru că suntem nefericiţi, pe când mizerabilul din tine e produsul deciziilor greşite făcute de când te ştii.
 
 Eşti fericit(ă)? Mă bucur pentru tine, împărtăşeşte-mi şi mie secretul.

Helmholtz and the Savage took to one another at once. So cordially indeed that Bernard felt a sharp pang of jealousy. In all these weeks he had never come to so close an intimacy with the Savage as Helmholtz immediately achieved. Watching them, listening to their talk, he found himself sometimes resentfully wishing that he had never brought them together. He was ashamed of his jealousy and alternately made efforts of will and took soma to keep himself from feeling it. But the efforts were not very successful; and between the soma-holidays there were, of necessity, intervals. The odious sentiment kept on returning.

 cu care să împart greutăţile, cineva care să mă înţeleagă şi să mă asculte fără să-şi verifice telefonul, să se joace cu urechile mele şi să-mi spună că va fi în regulă. Dar pe cine păcălesc eu, n-am să am aşa ceva niciodată.

 În spiritul ultimelor zile în care am navigat între topuri de filme şi cărţi, liste peste liste, IMDb Top 250 nelipsit, 101 cărţi de citit într-o viaţă, la care s-au mai adăugat şi eternele mele liste TO DO (acum am două, lol), amorul artei mi-a cerut să fac un top al femeilor.
 
 Şi eu am zis: Băi, eşti deştept! De ce nu, până se spumează carnea asta am timp să schimonosesc nişte criterii. Nimic mai simplu, zic eu după care cad pe gânduri aproape să adorm. Topul ăsta va fi subiectiv. Dar topurile sunt în general făcute de cineva, nu? Majoritatea decide, ca pe IMDb, nu? În cazul meu e 100% deci nu-mi fac probleme.
 
 Am cunoscut la viaţa mea femei superbe. Nu am avut femei prea multe, dar de cunoscut am cunoscut dintre cele mai faine exemplare. Voi continua în a le numi femei, indiferent de vârstă. Nu toate femeile superbe m-au mişcat. Nu toate fetele care mi-au făcut inima să tresalte ar putea fi numite superbe de oricine. Însă pot spune fără dubiu că au reprezentat punctele de vârf ale vieţii mele, nici o reuşită ce-mi aparţine nu merită amintită dacă din peisaj nu face parte şi ea.
 
 În urma mărturisirii din postul trecut, ar putea părea cel puţin ciudat să încep a elogia fetele care mi-au îmbogăţit viaţa doar cu prezenţa lor. Însă nu mi-e teamă de trecut şi nu mă feresc de amintirea acelor momente tocmai pentru că acum le pot ţine sub control. În acelaşi spirit, criteriile pe care le voi născoci în continuare sunt pe cât de obiective mă simt eu în stare.
 
 Câteva considerente practice de luat în vizor: femeia e alcătuită din părţi ale corpului, toate aceste părţi contribuind la nota finală, cu menţiunea că e nevoie de nota de trecere la fiecare categorie. Asta e ceea ce se numeşte superficialitatea masculină care e la fel de mitizată precum dimensiunea organului care contează sau faptul că toate femeile sunt curve. Am văzut sâni prea mici, dar sânii mici chiar nu sunt o problemă, contrar opiniei publice, în schimb un fund prea mare e cu mult în afara limitei acceptabilului. N-am să va dau măsuri concrete pentru că n-am ruletă şi nici femeie la îndemână. Însă cel mai important lucru în alcătuirea clasamentului e cum m-au făcut să mă simt când le-am cunoscut, cât de mult le-am iubit, pentru că da, le-am iubit pe toate, și cum mă gândesc la ele acum.
 
 Aproape toate au un punct comun: sunt foarte frumoase. Dacă prima privire şi primul zâmbet mi-au pus un nod în gât, sunt bune şanse să ajung să te stalkuiesc cândva în viitor. Ochii superbi, preferabil de culoarea cărbunelui. O privire şmecherească perpetuă, dacă se poate din spatele unor ochelari. Părul variază mult, în general e lung şi negru, da, nu-mi plac blondele, da, sunt într-o ţară blondă, asta e. Zâmbetul este ori ştrengăresc, cu un colţ al gurii, ca şi cum ar spune "Las că ştiu eu mai bine", ori cu gura până la urechi, dezvelind nişte dinţi cu care vrei să intri în contact. Zâmbetul mă face să vreau să o sărut şi alte chestii.
 
 Menţiune specială primeşte fata cu părul scurt, ochelari de vedere uber cool, cu minusculul piercing în nas şi cu ochii de cafea, după care mă topesc fără să o cunosc. Dacă eşti acolo undeva, sunt plastilină în mâinile tale.

Înălţimea. Nu ştiu de ce femeile îşi doresc bărbaţi înalţi, mai ales cele mici. Vor un bărbat puternic, care să le apere şi să se simtă în siguranţă. Dar pentru el cum e? Ce face cu sora lui mai mică de mână? Not cool at all. Fără să fac mare caz din asta, înălţimea mereu m-a obsedat în căutatul sau evitarea femelelor. Cred că are mult de-a face cu
 Picioarele, care trebuie să fie picioare. N-aş putea să descriu un picior frumos, dar îl ştiu atunci când îl văd. Şuncile sunt strict interzise, şi nu mă refer la şuncile închipuite ale femeilor paranoice, vreau să zic şunci! Şi mai sus de picioare este  
 Fundul, care e posibil pe primul loc în topul formelor mele preferate, de vreme ce e cel mai accesibil. Chestia cu fundul e ca e mult mai mişto de privit decât de folosit, probabil din cauza hainelor strânse. Bucile pot fi înşelătoare, arată bine în blugi dar scoase la aer sunt la fel de banale ca orice alt fund la soare. Dar până ajung eu să văd fundul dezvelit, nu mai contează; rezultă că fundul trebuie să arate bine în pantaloni. Fustele aduc puncte în plus la picioare, dar n-am prea văzut fuste care să flateze curul aşa cum îmi place mie. Nu mai rămâne decât
 Pieptul, dulce armă de atac folosită zi de zi. Cred să fi văzut o singură pereche de sâni perfecţi la viaţa mea, of Doamne, păcat că n-am cunoscut nici una care să-şi folosească ăst atu la maxim. În privinţa sânilor regulile sunt mai lejere, arhicunoscută replica despre sâni şi fund, nu mă repet. Am văzut şi piepturi plate, ce pot să zic, fetele compensau prin
 Personalitate. Măi să fie, caracterul e sexy? Cam da. Personal am fost mereu neplăcut surprins de fetele care înjură prea mult, pe care le poţi confunda uşor cu băieţi dacă nu te-ai gândi la ce au între picioare. Fetele timide sunt la polul opus, complet lipsite de orice potenţial sexual din punctul meu de vedere. Ce fac, se dezlănţuie în pat?  Şi eu mă plictisesc până atunci? Nu există echilibrul perfect, dar trebuie să fie un amestec optim de farmec și 
Inteligență. Nu merge fără farmec, dar cum limitările sexului mă obligă să nu vorbesc despre ce nu ştiu, vom vorbi despre potenţialul intelectual. Cărţile citite ajută, deși cunosc mulți oameni inteligenţi (mostly programmers) care nu citesc prea mult, apoi sunt şi intelectuale citite care dau în snobism și își cer pumni în ovare (auch!). E greu de cerut unei fete să nu fie paralelă cu calculatoarele, aşa că mă mulţumesc la a nu fi paralelă cu internetul. Nici nu mă amăgesc că aș avea vreodată incredibilul noroc să găsesc o fată cu aceleași gusturi muzicale ca și mine (mmm, parc-ar fi, dar e luată) dar for fuck's sake, experiment a little! Doamne, toate se întorc obsesiv la aceleași piese de la 14 ani, de parc-ar fi Vama Veche, mereu în același loc. Dacă e și cinefilă, m-ar bate gândul sa o iau la mine-acasă. Dacă are mania serialelor, promit solemn că o să umblu des la siguranţele din casă.

Postul ăsta se îndreaptă vertiginos spre penibil aşa că mă salvez cu un ultim paragraf. Îmi plac fetele frumoase, care pot face topless fără rușine, care nu au nevoie de un băiat mereu, care nu trăiesc pentru a fi într-o relaţie şi ştiu să spună o glumă bună porcoasă, care fac sport şi mă pot bate la tenis de masă (slabe şanse), fete fără nasul pe sus şi capul între picioare, fără prejudecăţi sexiste şi fără a pretinde bărbatul ideal care se arată mereu încrezător şi niciodată slab, fără să fie răutăcioase sau să creadă în zodii, care ştiu să poarte o rochie din când în când şi aventuriere, fără pretenţii de hotel şi uşor de amuzat. Îmi place fata pe care îmi doresc să o sun din proprie iniţiativă.

 Am avut parte de două feluri de schimbări până acum. Pata de pe creier pe care am încercat să o şterg dar în zadar, s-a întins mai mult, este una. Ca un fel de germene care odată plantat prinde rădăcini şi nu se mai clinteşte, care în puţin timp se ramifică şi-ţi ocupă tot creierul, nu poţi să îţi clintesti conştiinţa în altă direcţie, devine un gând obsesiv, aşa voi face, aşa se va întâmpla. Ca drojdia. Gata cu comparaţiile. Chestia asta s-a întâmplat cu jobul, cu plecatul, cu prietenii lăsaţi în urmă, m-am pisat singur la cap până am cedat, un fel de self-fulfilling prophecy.
 
 Cea de-a doua are loc în interval de-o răsuflare, cum a fost azi: alergând dintr-o parte în alta, călărind companioana mea fidelă în susul şi-n josul oraşului, între un avocat şi un doctor, între o farmacistă şi un supermarket, m-a lovit conştiinţa, sau mai bine zis uşa trântită în urma ei. Tot ce înseamnă remuşcări, gânduri de bine, regrete pentru ce-am avut şi ce-am pierdut, foste iubiri, gelozii lâncezite, lăsate la soare şi în putrefacţie, toate căcaturile astea copilăreşti şi-au făcut bagajele şi şi-au luat zborul către insula unde vulcanul e mereu activ.
 
 Nu ştiu cum s-ar numi mai bine, maturizare sau mădoarenpulă, dar s-a-ntamplat de-am avut o revelaţie între atâtea căcaturi reale, tangibile, dragostea nu e tot ce-ţi trebuie pe lumea asta, beatles-ii trebuiau făcuţi să-şi înghită microfoanele, gândurile rebele după vreo gagică din trecut sunt cam creţe şi au nevoie să fie înrolate în armată, ce să mai zic despre gândurile închipuite despre cum ar fi fost o altă tipă, și ce dacă s-a cuplat cu alții între timp și tu n-ai avut-o, panseurile alea sunt serios dezaxate pe Ox, Oy şi Oz, tot ce rămâne într-o viaţă de om eşti tu (adică eu) şi părinţii care te dezamăgesc mai rar decât alţii pentru că vorbeşti cu ei doar când ai nevoie; în rest pleava trebuie manipulată cu deosebit tact, cu toţii ne folosim unii de alţii, eu te dezamăgesc, ea m-a dezamăgit, ei sunt dezamăgitori de la natură, alea două sunt prea mici pentru gusturile mele, cine are nevoie de ţâţe mari când ai un cur beton, stai, ce ziceam,
 
 ziceam: la dracu cu tot, nu mă mai căuta.