Very late EDIT: putea foarte bine să fie o coardă, tot aia era...

Te duci la secretara decanului ca să iei un număr de adeverinţe semnate de decan. În faţa ta se află deja 2 persoane, deşi spaţiul din faţa biroului femeii e de 2 metri. Nu contează, ei s-au bulucit acolo. Stai şi aşteaptă. Mai intră o fată şi tu, cavaler, o inviţi să se bage în faţa ta. Apoi îţi dai seama că nu sunt ştampilate şi te întorci, mai stai după un om.

Mergi la xerox să faci o amărâtă de copie după paşaport. Cineva e în faţa ta, normal. Stai şi aşteaptă.

Trebuie să mergi la poştă să expediezi nişte documente. Problema e că într-o secţie poştală nu au plicuri mari. În zonă nu e papetărie, hai tocmai în Regie. La poşta din Regie e coadă. De ce stăteau 4 oameni la o coadă şi doar unul la altă coadă, nu am întrebat, nu m-a pasionat. Totuşi, am stat puţin.

Hai că nu mai e mult, e deja ora 5, trebuie să mai mergi şi la medic şi scapi pe ziua de azi. La medic, asistenta te tratează cu curul (eram să zic cu p***a, dar ar avea altă conotaţie). Pe doamnă asistentă o cheamă Lixandru Aurora, să ţineţi minte. Şi totuşi tu vrei concediu medical, că nu dai aşa uşor două zile din concediul tău muncit (?). Într-un final se îndură asistenta şi îţi dă un termometru să îl pui la subraţ. Pleacă şi nu se mai întoarce. După vreo 20 minute vine o altă asistentă şi îşi face milă de tine, te trimite să stai în sala de aşteptare la doctor. Şi stai şi aşteaptă.
Stai şi aşteaptă două ore. Ajungi să vorbeşti de toate cu colegul de scaun şi mai mai să o agăţi pe fata drăguţă din dreapta care trebuie să bea apă încontinuu, care săraca a intrat deja la medic şi trebuie să mai aştepte o dată rândul. Intri în discuţie şi cu singura asistentă de treabă, o femeie la 50+ de ani care îţi povesteşte cum era medicina pe vremea ei, în '70. Ăsta e singurul lucru care îţi mai îndulceşte amarul, când intri la doctor omul nu are nici o treabă, glumeşte de parcă suntem prieteni de o viaţă. Tu eşti mulţumit că scapi, dar ai aşteptat un car de ani.

La ore târzii, la care înfloreşte şi febra de începi să te clatini pe picioare, nu mai ai chef să mergi să iei reţeta, nu mai vrei să îţi cumperi de mâncare, nu vrei nici să îţi încălzeşti, aştepţi doar să vină pizza comandată şi te pui în pat să tremuri.

Dar trebuie să te duci la farmacie. Noroc că nu e coadă... dar mâine?

Citisem mai demult articolul lui Fry, încă de pe vremea în care eu nu-mi puneam problema slăbitului. Foarte bine documentat, foarte.. hmm, încurajator, să-i zic. Am avut şi eu un impuls să merg la nutriţionist dar m-am calmat repede pentru că nu sunt decât foarte puţin supraponderal (pentru pretendente, sunt chiar mişto). În schimb, am decis să iau în sfârşit frâiele în mâini şi să fac ceva. Aşa că am ieşit să alerg. 12 ore mai târziu, tuşeam să-mi dau duhul, nu alta. După alte douăsprezece ore, stăteam să mor cu trei perechi de şosete în picioare, îmbrăcat cu trei cojoace şi tremurând incontrolabil. Am delirat toată noaptea şi mi-am adus aminte de altă noapte în care eram să mor, în spital, îmi scuipam plămânii şi îmi tot ziceam că nu prind dimineaţa. De vreme ce scriu asta, va las pe voi să ghiciţi dacă am supravieţuit.

*Mihai nu garantează că aceasta nu e o exagerare grosolană în încercarea de a se alinta.

Am schimbat uşor aspectul blogului, nu vreau să mă laud dar web-designul se învaţă, nu se moşteneşte. Un tag cloud ici, trei coloane colo, aştept sugestii de îmbunătăţire. Mă gândeam la un div cu taburi dar nu prea am ce pune acolo, poate un gif animat/fadeout în header, nişte efecte minore dar (sper) de efect.

Cumpărăm bilet la Bestfest ziua zero până la 1 aprilie, că după aia se scumpeşte. După care ne mai prostituăm o dată sau de două ori ca să cumpărăm şi abonamentul pe trei zile. Nu sunt chiar aşa scump, dar asta pentru că ofer reduceri pentru studente şi eleve :>

Mi-am luat de la Threadless asta, asta şi asta. Mulţumesc, sunteţi prea drăguţi. Ştiu că am gusturi bune.

Vineri e mare deschidere la Hala, concert Şuie, Zob şi Sensor. Be there or be square! (fetele au intrarea liberă)

Mânca-mi-ai organul mie şi întregului arbore genealogic masculin, ţărane.

Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.

Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.

După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.