Se petrece un amalgam în capul meu. Mereu am crezut că cele două limbi care se predau la şcoală sunt destule pentru a te descurca oriunde, engleza şi franceza se vorbesc, complementar, peste tot, nu? Asta aşa o fi, dar iată-mă constrâns să studiez olandeza pe perioada şederii mele aici. Nu luaţi în seamă rahatul de pe orice site de turism, cum că 90% din olandezi vorbesc engleza foarte bine, de fapt cam trei sferturi o vorbesc într-adevăr bine dar ce nu-ţi spune nimeni e că ei nu vor să o vorbească. Dacă nu au de câştigat bani de pe urma ta, de ce te-ar băga în seamă? Aşa că trebuie să le înveţi flegma limba.
 
 Ce-am învăţat eu până acum? Habar nu am. Ştiu să număr, ştiu alfabetul, ştiu să citesc, pentru că au nişte sunete specifice care nu seamănă cu nimic din ce ştii (decât poate germană), uneori mai şi înţeleg ce citesc. De cele mai multe ori prind jumătate din frază şi completez eu de la mine restul. Uneori merge, alteori nu. Câteva exemple: 5444=vijfduizend vierhonderdvierenveertig (deliciosul lor obicei de a lua impreuna cuvintele care se leaga), happy birthday=hartelijk gefeliciteerd (sună îngrozitor), Paşte fericit este: a) Zalige Paasdagen pentru catolici, b) Gelukkig Paasfeest pentru protestanți, c)Prettige Paasdagen dacă vrei să accentuezi că e vacanță, fără aspect religios.

 
 Totul se duce pe apa sâmbetei când începe unul să vorbească, după ce trecem de faza introductivă mă pierd în cuvinte silabe stâlcite, trebuie să-mi vorbească precum unui înapoiat mintal. Plus că niciodată nu ţin pasul, după fiecare frază am nevoie de 10 secunde s-o procesez, asta în cazul fericit. De vorbit nu mă încumetez, fobia mea de a vorbi în public se transformă în fobie de a vorbi în olandeză. De fiecare dată când vorbesc la telefon şi trebuie să zic: Spreekt u Engels, alstublieft? mă trec apele. Îmi imaginez cum ar fi să atentez o conversaţie cu cineva şi mereu mă blochez la a doua frază, să zicem că pe prima o memorez dinainte. Şi mă blochez la simulare! Aşa că de cele mai multe ori mă mulţumesc să vorbesc engleză.
 
 Măcar de-ar fi aşa uşor. Am avut teribilul noroc de a merge la forţele de muncă unde, după ce-am stat 15 minute să aştept, am fost preluat de o femeie care nu vorbea engleză. Lucky me, ne-am înţeles cu olandeza mea de baltă, două cuvinte în engleză pe care le-a înţeles ea şi semne. Şi-un pliant.
 
 Cât despre franceză, numai de bine. Când o să-mi permit o să merg în Franţa în vizite şi o să mi-o reamintesc. Sper să nu păţesc ca pe aeroport în Bruxelles, unde un ofiţer de la vamă lua pe toţi în franceză şi un italian înaintea mea a exclamat cu o aroganţă enervantă: English please, or Italian. Eu urmând, eram mândru nevoie mare că puteam să spun: Oui, je parle Français un peu! - am scăpat câteva cuvinte în olandeză de eram să-mi trag palme. Partea bună e că franceza încă o înţeleg în mare, dar cine ştie ce varză o să fie în capul meu peste un an. Wish me luck.

 Încă din gară, am fost întâmpinat cu un anunţ care mi-a adus aminte de casă: Attention all passengers, due to a strike by the cleaning company, the station is less clean than usual. We apologize for your inconvenience. 
 
 Chiar şi după ce-am ieşit în oraş, am găsit similitudini cu Bucureştiul multiubit: şantiere peste tot. Nu ştiu care-i faza cu reparaţiile şi construcţiile în A'dam, dar am avut impresia că oraşul a fost bombardat: din loc în loc Damrak se subţiază din cauza unor mini-şantiere pe trotuar, ceea ce obligă lumea să se strângă şi presupun că fac viaţa bicicliştilor imposibilă. Ajunşi în Dam, ditamai primăria era închisă pentru renovări/reparaţii. Mă uit peste drum, paravanele generice înconjurau până şi monumentul naţional din două părţi (nu monumentul era în reparaţii, ci trotuarul de lângă). Până şi drumul spre Zoo era excavat şi lucrat de zor, ocazie cu care am văzut un muncitor (un Dorel olandez) cu o pipă în gură - now that's a sight! Să fiu al naibii, trei sferturi din Rijksmuseum era în reparaţii, şi eu m-am grăbit să-l recomand, fără să ştiu că mare parte din el era închis. Apogeul a fost când am constatat că mini-piscina din Museumplein era până şi ea acoperită şi îngrădită, nu te puteai uita la IAmsterdam de pe marginea apei. Sore sight for sore feet, I tell you, dar asta a fost la sfârşit. Rewind!
 
 Eu când am fost prima oară şi a doua oară habar nu aveam de grădina botanică şi zoo. N-am auzit pe nimeni vreodată vorbind despre Amsterdam + botanică sau zoologie ( ma rog, botanică). A fost o ciudată deschidere de ochi, n-am făcut nimic din ce ar face un turist tipic, prostituţie şi droguri. A trebuit să mă despart de grup că să văd ţâţe în parbriz, doar că de data asta nu căutam ză milky way ci o condomerie. Pe care n-am găsit-o. 
 
 Singurul muzeu ţintit a fost prost ales, Rijks, dar între noi fie vorba, ce-aş fi putut alege, doar picturi la van Cough? Sex museum, hemp museum? Oamenii nu erau pasionaţi de aşa ceva, am menţionat deja că nu vorbim de turistul obişnuit. Nu tu diamante, nu tu Heineken, nici măcar un boat ride n-am făcut. Şi totuşi ne-am umplut două zile cât să avem bătături o săptămână. OK, de menţionat că am cutreierat şi Utrecht în căutarea unei celebre mori olandeze (am impresia că toate sunt la fel). 
 
 Curios mi s-a părut tipul din Dam care şi-a instalat tripodul şi aparatul lângă monument, cu obiectivul pointat în sus, către vârfurile clădirilor din jur. Apoi l-a setat la foc automat, luând câteva zeci de instantanee pentru fiecare poziţie. N-am înţeles exact de ce a făcut asta, înţeleg 10 dar ăsta chiar a făcut aproape o sută de fiecare. Presupun că încerca să prindă un cadru fără porumbei, altfel nu-mi explic.
 
 Complet neaşteptată a fost şi casa de fluturi din grădina botanică unde ochelarii se abureau la intrare, în anticameră. Am rezistat fix 30 de secunde şi mi-am dat seama că n-aş putea să fac ce face Bear Grylls în jungla tropicală nici pentru un milion. De €.

În continuare iubesc Vondelpark cu toată inima, când e frumos afară e tot ce mi-aş dori vreodată pe lume, sunt toţi oamenii mişto acolo, toţi câinii frumoşi şi toate raţele, toate fetele şi toată iarba de care am nevoie. Data viitoare îmi iau o păturică.
 
 Am trecut pe lângă Raluca şi m-am dezmeticit abia când era prea târziu - ce şanse erau să se întâmple asta?! Apoi am mâncat într-un restaurant irlandez unde eu mai mult m-am uitat la mâncare.
 
 Nu există o pereche pentru fiecare în lumea asta mare. E imposibil, voi aţi numărat vreodată femeile superbe pe stradă în decursul unei zile? Eu am pierdut numărătoarea.