Sufletul nu e o amibă ectoplasmică în formă volumetrică definită, ca o budincă închegată de conştiinţa individualităţii persoanei de care aparţine. Nu e nici materie neagră, aşa-zisa dark matter, pe care nu o putem observa. Sufletul poate fi multe lucruri, dar fiecare are propria definiţie. Însă înainte de toate, principalele religii ale lumii definesc sufletul în felul lor. Greşit. Dacă fiecare fiinţă umană care a existat vreodată ar fi avut un suflet care să dăinuie după moarte, există 80-100 de miliarde de suflete bântuind prin lume. Discuţia se bifurcă în două dead ends.

 

 Dacă sufletul unei persoane decedate rămâne pe Pământ sau merge în rai, iad, purgatoriu, la saună, non-stop, etc, după cum pretind două din principalele religii ale lumii, avem o parte din acele 100 mld. suflete bântuind printre noi; statistic vorbind, cel puţin un intelect uman, chiar şi după moarte, ar intra în contact cu cei aflaţi încă în viaţă, şi nu mă refer la intervenţii televizate pentru a-l întreba pe Michael Jackson despre pălăria lui, mă refer la dovezi ştiinţifice, ceea ce nu s-a întâmplat. Dacă acele suflete există şi nu pot intra în contact cu lumea fizică pe care o cunoaştem, singura explicaţie e că se află într-o dimensiune paralelă, ceea ce e ilogic, pentru că ar însemna că în timpul vieţii un corp uman aflat într-o dimensiune este controlat de o entitate sufletească aflat în altă dimensiune, pe când cele două nu interacţionează (am stabilit asta în ipoteză). Dacă luăm în considerare şi raiul şi iadul, trecând peste greşelile de începători din cărţile de credinţă (cum poţi avea bogăţii şi satisfacţii eterne în rai, când nimic nu are formă, miros, gust, pentru că nu ai un creier care să interpreteze aceşti stimuli), nici o  definiţie a raiului sau iadului (inventate de om) nu are sens, de vreme ce nimic din experienţa corporală omenească nu se păstrează după moarte.

 

 Pe de altă parte, dacă luăm în discuţie versiunea buddhistă în care reîncarnarea joacă un rol important, intervine observaţia foarte pertinentă a lui Jesse. Diferenţa este că buddhismul respinge ideea unei conştiinţe unitare pe parcursul acestor reîncarnări, ci mai degrabă fiecare face parte dintr-un întreg. Un calcul matematic ne arată că 80 de miliarde de persoane care au trăit vreodată şi 7 miliarde de persoane sunt în viaţă astăzi; dacă luăm în considerare şi plantele, animalele, pietrele, răhăţeii de câine, realizezi că e în continuare imposibil, pentru că speciile de plante şi animale, precum şi numărul lor efectiv, a scăzut dramatic în ultimele sute de ani din cauza oamenilor. În continuare numerele nu se pupă.

 Alte întrebări retorice care ar şubrezi mai mult ipoteza reîncarnărilor sunt:

 - dacă a existat un început al vieţii pe pământ, atunci primele organisme unicelulare au posedat un suflet? 

 - dacă n-a existat un început (după cum spune una din şcolile de gândire buddhistă), atunci cum se face că nu putem data obiecte mai devreme de cele 3,5 miliarde de ani folosind izotopul de carbon? 

 - dacă unul din realmurile în care poţi atinge Nirvana este rezervat fiinţelor umane, cum deosebeşti un om de un animal? Când încetează primata a mai fi primată şi devine fiinţă umană, homo sapiens modern?

Am putea considera cele două versiuni combinate, astfel încât fiecare suflet uman se reîncarnează într-o altă fiinţă umană, dar acum avem aceeaşi discrepanţă, în sens invers faţă de afirmaţia lui Jesse. Asta înseamnă că 80 mld. persoane care au existat sunt reîncarnate în 7 miliarde oameni care trăiesc azi, deci suntem suma multor suflete existente încă de la inceputul omenirii (din nou, când a început omenirea?). Dar asta e absurd, ceea ce am expus aici reprezintă însăşi diversitatea corpurilor umane, adică partea palpabilă din tandemul body&soul, felul în care am moştenit ADN de la cei mai timpurii oameni.

 

 Putem concluziona (prematur, nu îmi fac iluzii de adevăr aici) că un aşa-zis suflet nu este o entitate de sine stătătoare ce reprezintă fosta conştiinţă a unei fiinţe umane decedate. În schimb, o părere pertinentă în această direcţie este că sufletul este suma tuturor amprentelor lăsate de noi de-a lungul vieţii. Toate acţiunile noastre au un efect asupra celor din jur sau asupra mediului în care ne aflăm. Însăşi existenţa noastră ca fetus poate schimba vieţi şi implicit întregul univers. Definit astfel, sufletul rămâne şi după moarte ca un total al lucrurilor schimbate de acţiunile şi prezenţa ta, un sac mare de perechi cauză-şi-efect (pentru geeks, e ca un select din două tabele cu foreign key).

 

 Şi se pune întrebarea: dacă nu există rai şi iad, ce ne opreşte?

Ceea ce ne-am propus noi este facem un exerciţiu de argumentare pentru care voi ruga toţi cititorii să rămână deschişi la tot ce vor citi fără a grăbi judecata precum vedem ilustrat aici. Am invitat-o pe Dina să îşi exprime o părere şi a ales să argumenteze pro, ceea ce mi-a lăsat mie "onoarea" de a aborda problema pe filiera contra. Am încredere în inteligenţa cititorului meu că va cugeta de două ori înainte de a mă acuza de diverse lucruri. În consecinţă, să începem.


Pro - Dina

Mă plimbam într-o după-amiază de vară prin Grădina Publică. Un pic mai în faţă – un bunic cu nepotul lui. Copilul s-a îndepărat să mângâie un câine al străzii, iar bunicul a început să ţipe, chemându-l şi încercând să-l convingă să lase câinele în pace, fiindcă poate să-l muşte, să-i dea purici sau vreo boală. La care copilul se întoarce și răspunde calm : „Dar eu înţeleg căţeii”. Am fraternizat instantaneu cu el. Nu-mi pot imagina o lume fără câini, și de aceea pledez pentru ca unii dintre ei să rămână pe stradă.

Nu m-a muşcat niciodată un câine, poate fiindcă avem o simpatie specială şi nativă unii pentru ceilalți (pragmaticul mi-ar răspunde că am fost doar norocoasă, dar eu ştiu că nu e aşa). De multe ori, mi s-a întâmplat ca un câine vagabond să se apropie de mine, să se gudure şi să mă urmeze o bucată de drum, chiar dacă-şi depășea graniţele teritoriului şi începea să fie lătrat, sau chiar muşcat.

Voi începe cu un argument de ordin moral. Ce drept avem să ucidem sute, mii de animale, doar pentru că sunt pe stradă? Nu din vina lor trăiesc acolo, şi nici datorită nouă. Aşa cum nu le-am dat viaţă, nu suntem îndreptăţiţi să le-o luăm, în virtutea siguranţei civile, şi aşa fragile şi nu într-atât de periclitate de câte un câine comunitar.

Cât despre prinderea lor şi înghesuirea în adăposturi, nu cred că e o soluţie, cel puţin nu în condiţiile actuale. Un câine se descurcă mult mai bine pe stradă decât într-un ţarc de câţiva metri pătraţi, fără mâncare şi libertate, în veşnică rivalitate cu ceilalţi pentru hrana precară pe care o primeşte. De cele mai multe ori, câinii din adăposturi, dacă nu au norocul de a fi adoptaţi (ceea ce să întâmplă foarte rar, mai ales fiindcă nu sunt de rasă), sfârşesc înfometaţi, bolnavi sau bătuţi de cei ce ar trebui să le fie îngijitori.

Nici sfatul blazat al celor ce nu sunt de acord cu „maidanezii”, şi anume „Dacă îţi plac atât de mult, ia-i acasă și creşte-i!” nu este aplicabil. Un câine crescut pe stradă se va acomoda foarte greu în casă, şi ştiu asta din proprie experienţă. În primul rând fiindcă nu va şti cum trebuie să se comporte când vrea să-şi facă nevoile, şi în al doilea rând (şi cel mai important) fiindcă este obişnuit cu libertatea. Se va aşeza cu botul pe labe într-un colţ şi va fi fericit numai în puţinele minute când îl scoţi afară.

Câinii comunitari muşcă foarte rar. Nu neg că latră, dar ştii şi tu de la bunici: „câinele care latră nu muşcă”. Până una alta, ai putea învăţa să socializezi cu ei (nu e o superstiţie faptul că simt simpatia). Începe cu cei mici, care nu prezintă niciun pericol. Vei vedea că sunt prietenoşi. Iar un câine care se va uita frumos la tine, din colţul străzii, înseninându-ţi ziua, va spulbera ura.

Nu am auzit pe nimeni plângându-se de pisicile vagabonde. Unde sunt ailurofobii? Ei nu se tem că vor fi muşcaţi de o pisică sau că o felină neagră le va tăia calea? Nu se indignează că cinofobii au preluat controlul asupra orașului şi vor să-l lase doar în stăpânirea mâţelor, eradicând rasa canină?

Contra - Mihai

Ni s-au tot luat ochii cu traficul, şantierele şi terenurile însuşite pe căi mai puţin onorabile de către multimilionari. Am uitat ce e cu adevărat important, poate nu cel mai important dar cu siguranţă o problemă demnă de luat în seamă ACUM - problema maidanezilor.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de liniştea din administraţie, este cu adevărat o problemă la toate nivelurile şi în toate oraşele, după cum putem vedea ilustrat pentru Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Craiova, Botoşani şi vă zic că şi Galaţi.

Întâmplător Dina locuieşte în Galaţi şi poate nu a avut posibilitatea să vadă sau să afle cum e să fii atacat de maidanezi. Am să vă povestesc eu cel mai norocos caz care poate avea loc. Am fost lăsat cu maşina pe Iuliu Maniu, la intrarea în Poli. Aveam de traversat parcul pentru a ajunge la cămin însă n-am făcut 200 de metri pentru că în jurul meu s-au strâns 7-8 câini lătrând ca turbaţi. A început unul, i s-au alăturat alţi doi trei şi până să mă dezmeticesc eram înconjurat din trei părţi de animale de pradă aflate la mai puţin de un metru de mine. Mergeam cu spatele pentru că eram atent să nu mă muşte vreunul. Mi-a fost extraordinar de greu să mă abţin să nu îmi ies din minţi şi să rănesc probabil grav câţiva din câinii ăia, tocmai pentru că nu aveau absolut nici un motiv pentru atac. Mie chiar îmi plac câinii şi nu o zic în vânt, deci ipoteza atacului pentru că nu aş fi iubitor de animale cade. Mâncare nu aveam, nu miroseam a nimic, pur şi simplu încercam să ajung acasă. Eu, la cei 190 centimetri, am fost aproape atacat de câini în Politehnica, oare cum s-ar fi descurcat o fată sau două dacă ar fi fost în situaţia mea? Mi-e frică să mă gândesc.

Acesta nu e un caz izolat, o ştim cu toţii. Să amintim de japonezul ucis de maidanezi în 2006, fetiţa de 7 ani moartă după un atac al câinilor vagabonzi, profesoara de desen mutilată ( i s-a smuls un deget cu tot cu tendoane) şi mă opresc aici deşi mai am exemple. E destul de clar în momentul ăsta că maidanezii nu au ce căuta pe străzi si NU sunt inofensivi.

Există câini drăguţi, sigur, se gudură pe lângă tine, îţi înseninează ziua, îl mângâi şi îţi vezi mai departe de viaţă. Cei mai mulţi nu le aruncă nici măcar o bucată de pâine, deşi câinii sunt cel mai probabil flămânzi, dar oare ar fi mai bine dacă ar face-o? Hrănind câinii nu faci decât să contribui la înmulţirea lor, precum babele inconştiente care nu realizează ca maidanezii pe care îi hrănesc periodic ajung să atace pe toţi mai puţin mâna care le dă de mâncare. Nu generalizez, dar exemple sunt.

ONG-uri? Ele nu pot decât să încerce castrarea animalelor pe care le strâng. Nu vor reuşi niciodată să rezolve problema celor de pe străzi prin adopţii, să fim serioşi. Chiar şi cei adoptaţi ajung înapoi pe maidan. Chiar şi castrarea în sine pare a fi sortită eşecului de vreme ce într-un an abia se strâng câteva mii de animale când în Bucureşti numai sunt zeci de mii.

Adunarea lor în adăposturi? Asta e cea mai mare glumă. Costul întreţinerii unui câine în adăposturi este imens, de 400 de lei per animal, enorm când te gândeşti cât e o alocaţie de copil. Nu ştiu cine venise cu ideea genială de a contribui cu bani la adăposturi pentru animale. Pe bune? Trecând peste faptul că nu ai atâţia bani (pentru că nu ar plăti toţi bucureştenii), vrei să îţi laşi banii pe mâna statului? Asta ar fi o greşeală din start.

Totuşi, nu-mi pot asuma rolul anti până la capăt şi nu pot să susţin necondiţionat eutanasia DAR cred că hingherii ar trebui să îşi concentreze activitatea pe prinderea câinilor agresivi. În cazul acestora aş putea fi de acord cu eutanasia însă nu mă pronunţ definitiv pentru că nu sunt medic veterinar şi nu ştiu dacă rabia e vindecabilă la animal. Nu ştiu ce e de făcut dar ştiu că nu au ce căuta pe străzi. Prioritatea ar trebui să fie oamenii.

mulţumesc că ai citit până la sfârşit!