Într-un moment de linişte am realizat că am ignorat blogul, ceea ce nu se face, ţinând cont cât m-a ajutat când eram mai muritor de foame şi mai înflăcărat de iubire şi că nu mai vorbesc cu oameni decât prin texte publicate (sâc!). Aşa că n-ar strica un post de umplutură.
 
 Să presupunem că mă aflu în insulele Tristán da Cunha şi singura conexiune cu exteriorul este internetul prin satelit, care şi ăla merge când americanii şi ruşii nu le folosesc pentru spionaj, adică rar. În nopţile cu lună plină ştiu că netul merge, aşa că dacă sunt sub un cer plin de stele şi o lună mare luminoasă, mă grăbesc la laptop (am 10 baterii cu mine şi le încarc solar o dată pe săptămână) pentru un alt post pe blog.
 
 Viaţa în insule s-a stabilizat, într-un final. Aici vara şi-a intrat în drepturi, adică avem parte de ninsoare şi polei. Bicicleta mea a făcut pană într-una din drumeţiile mele pe panta vulcanului, aşa că a trebuit să-i înlocuiesc cauciucul, după ce-am aşteptat două săptămâni un transport de materiale din Africa de Sud.
 
 În port nu prea mai e nevoie de hamali, aşa că lucrez o dată la două săptămâni cărând plasele de peşte. Din fericire criza financiară n-a ajuns până aici, mă plătesc acelaşi salariu, doar că mult mai rar. M-am reorientat şi am găsit o a doua slujbă. M-am angajat la piaţa de peşte - aranjez peştii pe tarabe după mărime, specie, aspect. Dintre cei 300 de locuitori, toţi mă cunosc şi mă apreciază pentru simţul estetic. Singura ciudăţenie e că trebuie să port uniformă, whatsupwitdat.
 
 Plănuiesc o vacanţă peste două luni, am vorbit acum cu pescarii să mă ia în Februarie până în Cape Town. Am auzit e un fel de Praga a Africii, cu multe feluri de bere şi cartiere medievale. Sunt entuziasmat, oarecum, sunt pe insula asta de un an, cu excepţia micii escapade cu o canoe către o insulă vecină, când am asistat la o nuntă inedită, pe buza vulcanului - a fost cool, au sacrificat şi o capră (ciudat pentru nişte creştini).
 
 E o senzaţie nouă liniştea pe care o simt în ultima vreme. Nu sunt obişnuit cu ea, mă acomodasem cu trăitul în colibă şi mâncat peşte toată ziua. Aproape am devenit un locuitor cu drepturi depline, mi-am făcut şi prieteni la piața de pește, printre care o tipă blondă micuţă şi simpatică, chiar dacă nu sunt descendent al celor 15 oameni care au populat insula acum sute de ani. Însă lucrurile sunt pe drumul cel bun şi în curând voi putea să îmi permit o vacanţă de mai multe săptămâni în care poate voi ajunge şi acasă. Ah câte am să vă povestesc!
 
 ... akshully not that much.