Deci nu pot sa va explic entuziasmul pe care l-am avut dupa cele 2-3 minute cat mi-a luat sa ma hotarasc sa merg in Amsterdam. Deci era genial, lucru care nu s-a diminuat (genialitatea faptului) nici pana acum, pt ca mi-a iesit si cazare si drum si combinatii, cel putin in teorie. Dar cineva tot trebuia sa-mi puna bete in roate.
Ei bine, Leonard Cohen s-a anuntat pe 21. Fuck you! De ce tocmai atunci, de ce nu in timpul saptamanii miercuri, de exemplu, cum ati pus si rockareli pe stadioane, de ce tocmai cand sunt eu plecat???
Nu, nu e destul. Vine si Snoop. Tot atunci, ca sa ma inciudeze pe mine. Pariu ca o sa spuna publicului cam asa: "We're sorry Mihai couldn't be here, tonight, we love you and we miss u, homie... NOT! Fo' shizzle". Numa tarani, sa mor eu...
Nu-i destul? Na sa va stea in gat, Zilele Bucurestiului!
Nu mai mentionez ca ma intorc exact cand e ziua maica-mii, deci cu siguranta voi lipsi de acasa atunci.

'steti nesimtiti, sa mor eu...

Cand eram prin liceu imi aduc aminte ca la orele de romana mai faceam din cand in cand liste pro si contra. Stiu ca mai faceam si cu alte ocazii cand eram mai mic, dar imi scapa contextul. Pentru capitolul neimpliniri, nu am destul spatiu. Nu e vorba de rateruri amoroase, nici vorba, astea se miros de la o posta pe blogul meu. Ci mai degraba cele profesionale. Facand abstractie de faptul ca (daca nu stiati, aflati acum) vreau sa fac de toate, tot timpul, foarte bine, fara compromisuri, decvi facand abstractie de asemenea utopii, inventariez in cele ce urmeaza cele mai mari regrete profesionale.

Fotbalul mi-a placut de mic. Problema cu asta e ca nu eram bun si asta era in principal datorita increderii scazute in mine - ce sa-i faci, eram un copil problematic. Am avut o tentativa, pe la 14-15 ani, sa merg la Otelul la una din grupe. Impreuna cu Traian n-am reusit sa gasim centrul de antrenamente. Asta e, copii prosti, ne-am ratat. As fi vrut sa fiu fundas. Regretul e cu atat mai mare cu cat acum sunt mai bun si stiu ca as putea (fi putut) fi mult mai bun, cu antrenament si viata sportiva.

Karate. In clasa 1 am facut un an de karate, am ajuns pe la 5 sau 6 dani, nu mai stiu exact. Centura galbena, nimic spectaculos, dupa ce am trecut prin tresele centurii albe. Imi aduc aminte ca m-am oferit sa fiu receptor al unui pumn in burta de la sensei, pentru testarea rezistentei. N-am fost slab, ceea ce era ceva. In perioada aia faceam 50 de flotari odata si aveam numai 10 la scoala. Si eram si frumos, sa fiu al naibii.

Timbre - geekish, stiu. Mie chiar imi placea sa colectionez timbre, am gasit si un tip care vindea, parea chiar entuziasmat sa gaseasca doi baieti carora le place, ne-a zis sa aducem si prieteni. N-a mai fost sa fie, s-a terminat la fel de brusc cum incepuse.

La admiterea in facultate aveam de ales intre automatica si calculatoare. Cred ca toti au pus mai intai programarea si abia apoi automatizarea, problema e ca abia am intrat la automatica. Acum lucrez ca programator, dar am avut un moment de cumpana cand mi-am dat seama ca as fi putut face automatica, microprogramare hardware, stuff like that, care ar fi fost cel putin la fel de interesante.

Imi place sa cred ca sunt multe domenii la care as fi bun si pe care le-as face din pasiune. In afara de facultatea de sport, care ar fi fost calea pavata catre o viata sanatoasa, as fi ales arhitectura, limbi straine, jurnalism (de fapt, jurnalismul l-as alege acum, atunci nu aveam nici in clin nici in maneca) si desigur ca mi-ar placea sa fac ce face si Tudor (poate nu pe aceeasi specializare, dar tot la ATF ceva care sa nu fie actorie) - evident, si de asta mi s-a facut pofta abia dupa ce l-am auzit pe el. Incepe sa se contureze din ce in ce mai puternic un master in afara si, de ce nu, o a doua facultate. Oare ma primesc cu medie mica?

Mi se pare un rateu complet faptul ca pana acum nu am avut o vacanta adevarata. Din aia in care sa mergi in Grecia, in Spania, in Amsterdam...... evident ca acum incep sa recuperez teren.

Imi pare rau pentru toate concertele la care am lipsit. Cred ca totul a inceput cu Fatboy Slim acum 2 ani. Nici nu tin minte cum m-am hotarat sa merg, dar a fost ca un magnet. Cred ca de fapt acum 2 ani au inceput concertele pe la noi. Am ratat Placebo (de care nu mi s-a spus...), Muse, Chemical Brothers, George Michael, Rolling Stones, Depeche Mode, si multe altele. Evident ca pe multe le-am regretat apoi, de aia incerc sa nu mai fac aceeasi greseala. Regret sa va spun ca am incercat Iron Maiden si nu s-a lipit de mine. Daca nu vrea, nu vrea.

Ce ma, nu v-ajunge sau ce? Mie mi se par destule...

Nimeni nu vrea să fie "the one". Nimeni nu e pregătit să-şi asume o astfel de responsabilitate. Numai când te gandeşti că cineva se dă de ceasul morţii şi nu poate trăi fără măcar bucăţele din tine, firmituri, orice poate să prindă, te ia cu ameţeli si începi să te simţi vinovat. E o povară prea mare şi cu siguranţă de nesuportat dacă sentimentul nu e reciproc (asta dacă sentimentele sunt reale şi nu rezultatul unor reacţii chimice nefaste în creier). Doar gândeşte-te câteva minute ce ai putea spune cuiva care îţi mărturiseşte cu sughiţuri că îi eşti iubirea vieţii şi nu poate trăi fără tine... ai lua-o la fugă de nebun!

S-a trezit un deştept englez să îngreuneze situaţia şi mai mult: Romeo se sinucide, neputând trăi fără Julieta. Ok, pe atunci nu aveai atâtea de unde alege, şi totuşi... Aţi văzut ce s-a întâmplat cu Julieta, nu mai putea trăi cu Romeo pe conştiinţă şi s-a sinucis. În spiritul romantismului vremii, autorul a ales să prezinte altfel faptele, ceea ce nu schimbă lucrurile cu nimic.
Fiecare căutăm pe cineva pe care sa iubim (traducere dupa Jim Carrey) dar nimeni nu vrea să fie subiectul adoraţiei altcuiva.

Morala?