Oricât m-am chinuit să fac titlul în limba română, nu ar fi sunat la fel de bine ca în engleză.
Ideea este aceea că tipii de treabă vor fi mereu la fel, aşa că orice gest frumos din partea lor păleşte în intensitate, pentru că se înscrie în monotonia atitudinii lor, care e de a fi mereu serviabili şi curtenitori şi... plictisitori, nu? Pe când un bad boy adevărat, dacă poate fi îndreptat din căile sale eronate, valorează exponenţial mai mult ca reformat; astfel, femeia are parte de un specimen pe care l-a îmblânzit cu mâna ei, care din când în când îşi arată latura lui animalică, trezind în acelaşi timp animalul din ea, dar care în cea mai mare parte a timpului este subjugat ei.
De unde să încep? Am cunoscut fata aceea. Eu, băiatul de treabă, am fost cel care asculta poveştile despre bad boy-ul incorigibil, care o înşelase şi cu toate astea încă mai suspina după el, pentru că în continuare rămânea singurul bărbat care o făcea să se simtă vie, cel mai interesant specimen pe care îl cunoscuse vreodată, focul dinlăuntru, știți voi, etc. Am fost băiatul de treabă refuzat pentru că ea încă mai plângea după el, care o părăsise şi se dusese cu fosta, iubire peste care nu trecuse. Am fost băiatul de treabă care a preţuit mai mult prietenia decât sexul de răzbunare împotriva prietenului bad-boy care-şi făcea de cap prin alte părţi. Am fost băiatul de treabă care n-a vrut să forţeze o tipă beată să-şi înşele prietenul pe care-l iubea şi să fi regretat după. Am fost un fraier, cu alte cuvinte.
De unde ştiu că articolul e adevărat? Pentru că în cele câteva dăţi, numărate pe degete, în care am fost eu bad boy (atât cât m-am priceput) n-am întâmpinat nici un pic de împotrivire în îndepărtarea chiloţeilor. Niciodată. Not-a-once. Trageți fiecare concluzii.
