Eu recunosc că sunt complet pe lângă, cel puţin în ultimele luni în care mi-am lăsat corpul amanet şi m-am plimbat cu gândul pe unde tu nici nu gândeşti. M-am dat cu internetul prin Facebook, pă blog, pe hipopotami urbani, m-am încălţat cu pagini de facultăţi, în fiecare dimineaţă mă spălam pe ochi cu google reader, nevoile zilnice mi-au fost înlocuite de yahoo mail (no1) şi google mail (no2). Ce telefon? Messenger! Ce ieşit la film? Torrente! Concerte? Vh1.

E ciudat să nu-ţi poţi stăpâni propriul corp. Pentru că suntem în România, se subînţelege că ăia de la amanet nici n-au avut grijă de el, l-au umplut de praf, au uitat să-l bărbierească, ba chiar i-au şi tăiat nişte chestii de care mi-e ruşine să pomenesc. L-am luat la o tură aseară, la verificarea lunară, să văd dacă-i mai merg rotiţele, încheieturile, etc şi s-a strantit un pic la piciorul drept.

Ar trebui să am şi-un scop, presupun. Scopul e să mă pun pe întrebări, şi anume ce-ar fi dacă aş reveni din vacanţă să abuzez de corpul ăsta, dacă tot mai am garanţie câteva zeci de ani pe el? Cum ar fi să închid calculatorul seara, să nu mai las torrentele deschise? Cum ar fi să nu-mi verific mailul în fiecare zi, să-mi şterg bookmarkurile din Firefox? Dacă n-aş mai vizita bloguri, Metropotam n-ar mai avea parte de critica mea constructivă (hehe), oau! ar cădea tavanul peste mine dacă n-aş mai citi ştirile de câteva ori pe zi, imediat cum apar? Dacă n-aş intra pe Facebook, n-aş face teste, n-aş mai comenta cu unul sau cu altul, n-aş mai publica pe blog? Aş îndrăzni să spun că nu mai intru pe messenger, dar mi-e teamă că am să putrezesc până o să se intereseze cineva de mine (în afară de vreo 2 persoane). "Teamă" e un cuvânt prea dur, înţelegeţi voi.

Cum ar fi dacă nici unul din voi n-ar mai avea nici o altă legătură cu mine? Toate sforile astea virtuale s-ar rupe dintr-o dată. Recunosc, s-ar putea să-mi pierd echilibrul la început, nu-mi pasă, dar voi? Şi voi aveţi fel şi fel de parâme care vă ţin în loc, împotriva curenţilor. Ce-o să faceţi? O să vă vedeţi de treabă, normal.

Sigur se găseşte măcar unul printre voi care să citească sau să fi citit Curvette. Dacă aţi avut vreodată iluzia că citiţi povestirile unei prostituate de lux şi aţi avut foarte puţine dubii în legătură cu veridicitatea ("O vai dar cum! E atât de convingător!") aruncaţi un ochi la ce poate face cineva care (zic eu) şi-a propus sî îi demonstreze lui Curvette cât de simplu e să oferi iluzia respectivă.
Vampette.

Mai întâi a fost începutul zilei ratat, fără antibioticele de dimineaţă, fără sculat devreme mers la muncă. Asta ar fi fost oricum problematic pentru că de la 5 la 7 sunt doar 2 ore.
A urmat apa caldă din Regie care e mai rece ca apa rece.
Apoi au fost prea puţin satisfăcătoarele replici Mihai <-> Dodo - vorbesc de parcă ne cunoaştem; totuşi miştourile între două persoane miştocare ar trebui să fie mişto. Mă rog, Facebook e la un click distanţă, în curând lumea se va trata de dependenţă.
Apoi am aflat ce altceva e la un click distanţă. "Feed a Child with a Click". Grup pe Facebook. Deci înţelegi? Acum văd legătura cosmică între grup şi "Can you vibrate as much as a sex toy?". Închipuie-ţi câţi copii din Africa aş fi salvat cu toate acele clickuri...

Uneori îţi vine să iei tot şi să pleci. Nu în Vest, acolo e haosul mai mare. Dar parcă ai bate deşertul mongolian sau continentul australian... doar aşa, să scapi de oameni şi toată prefăcătoria asta.

Mi s-a părut o potriveală aproape cosmică faptul că am citit cartea în perioada în care mă aflu şi felul în care s-a sincronizat cu mai multe discuţii revelatoare. Nu vorbesc despre partea cu sinuciderea, deşi asta e premisa cărţii.
Nu-mi place să citesc recenzii de cărţi sau filme şi mi se pare nedrept să o fac eu, pentru că aşa îţi formezi inevitabil păreri, cunoscute mai degrabă cu numele de prejudecăţi. O să încerc să fiu mistic şi să nu eşuez lamentabil în treaba asta.

Cu ocazia asta fac şi o comparaţie cu De veghe în lanul de secară care m-a enervat la început. Mi se părea că nu e posibil ca o carte aşa bună în cunoştinţa comună (common knowledge) să aibă un vocabular aşa... repetitiv. Când am citit Turnul sinucigaşilor, care e şi prima mea carte citită de Hornby, totul a curs extrem de firesc, chestie care nu mi se întâmplă decât în cazul a vreo 2-3 autori. Singurul motiv pentru care mi-a luat mai mult timp să o termin este faptul că uneori chiar este deprimantă şi eu n-am avut foarte multe motive de bucurie în ultima vreme, cu notabile excepţii.

Mai mult decât orice, cartea asta mi-a oferit două aspecte contradictorii care totuşi coexistă bine mersi pe parcursul a 300 de pagini. Pe de o parte, înţelegi cât de primitive sunt cuvintele şi limbajul în totalitatea lui, încât te miri că au fost momente în viaţa ta când nu ai fost înţeles greşit - şi nici alea nu sunt sigure. Dumnezeule, totul e atât de confuz, diferenţa e atât de mare între ce spunem şi ce gândim de fapt, şi nu numai femeile fac asta, încât ţi-e scârbă de prefăcătoria în care trăim toţi; mie cel puţin mi-a dat idei de a pleca naibii în lume, unde măcar n-am pretenţia de a fi priceput de cineva şi neînţelegerile ar fi acceptate ca ceva normal. Plus că diferenţa asta între aparenţa şi esenţa a ceea ce comunicăm noi de cele mai multe ori este neintenţionată, măcar de-ar putea fi pusă pe seama rău-voinţei. Mda, ce-i drept, din carte aş putea spune că la femei e mai accentuată tendinţa, dar asta e doar o părere.

Pe de altă parte, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau (unfolding), autorul, sau mai bine zis personajele (sau mai bine zis autorul?) m-au lăsat cu gura căscată de acurateţea exprimării gândurilor. N-am pretenţia de a lua cartea ca pe un adevăr universal, dar mi-ar plăcea să cred că până şi cele mai superficiale personaje au o esenţă şi nişte trăiri interioare care nu au nici o legătură cu tâmpeniile superficiale pe care le vezi la suprafaţă. Şi sunt atât de frapante încât m-am regăsit câte puţin în fiecare. Dacă oamenii ar putea comunica prin telepatie, 90% din problemele omenirii ar fi rezolvate.

Diferenţa între astea două puncte de vedere era tocmai faptul că în dialog, în relaţia cu alţi oameni, suntem cu toţii handicapaţi când vrem să exprimăm şi altceva în afară de "pasează-mi sarea, te rog" pe când un pic de introspecţie face minuni. Dacă eşti pus în situaţia personajelor eşti oarecum forţat să stai să te gândeşti ce vrei tu de fapt, ce ai fi vrut să zici cu adevărat şi care îţi sunt intenţiile, spre deosebire de ce arăţi altora. Chestia asta mi-ar fi părut mult mai superficială dacă nu aş fi avut chiar eu, după cum ziceam, discuţiile revelatoare de care am pomenit mai sus urmate de momente de introspecţie care pentru mine au rezultat într-o concluzie mai ciudată: ca să mă fac înţeles, trebuie să iau o pauză de la tot şi toate şi să scriu ce vreau şi ce simt, fiind inspirat de carte. Ai spune că fiecare personaj şi-a aşternut pe hârtie cele mai intime gânduri, nefiind capabil să şi le exprime verbal.

Nici nu-mi dau seama dacă şi cât am deviat de la subiect, eu am încercat să nu. Concluzia este că această carte trebuie citită când îţi vine să-ţi iei lumea în cap, ori mie mi se întâmplă prea des. Însă nu o citi pentru că ţi-am spus-o eu, citeşte-o dacă vrei cu adevărat sau de curiozitate, nu pentru mine.