Hinginerii știu despre ce vorbesc.
 
 Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
 
 Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
 
 Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
 
  Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
 
 Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
 
 Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!