Expat Mish Blog
I don't hate people, I just feel better when they aren't around
Se afișează postările cu eticheta entuziasm. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta entuziasm. Afișați toate postările

 Într-un moment de linişte am realizat că am ignorat blogul, ceea ce nu se face, ţinând cont cât m-a ajutat când eram mai muritor de foame şi mai înflăcărat de iubire şi că nu mai vorbesc cu oameni decât prin texte publicate (sâc!). Aşa că n-ar strica un post de umplutură.
 
 Să presupunem că mă aflu în insulele Tristán da Cunha şi singura conexiune cu exteriorul este internetul prin satelit, care şi ăla merge când americanii şi ruşii nu le folosesc pentru spionaj, adică rar. În nopţile cu lună plină ştiu că netul merge, aşa că dacă sunt sub un cer plin de stele şi o lună mare luminoasă, mă grăbesc la laptop (am 10 baterii cu mine şi le încarc solar o dată pe săptămână) pentru un alt post pe blog.
 
 Viaţa în insule s-a stabilizat, într-un final. Aici vara şi-a intrat în drepturi, adică avem parte de ninsoare şi polei. Bicicleta mea a făcut pană într-una din drumeţiile mele pe panta vulcanului, aşa că a trebuit să-i înlocuiesc cauciucul, după ce-am aşteptat două săptămâni un transport de materiale din Africa de Sud.
 
 În port nu prea mai e nevoie de hamali, aşa că lucrez o dată la două săptămâni cărând plasele de peşte. Din fericire criza financiară n-a ajuns până aici, mă plătesc acelaşi salariu, doar că mult mai rar. M-am reorientat şi am găsit o a doua slujbă. M-am angajat la piaţa de peşte - aranjez peştii pe tarabe după mărime, specie, aspect. Dintre cei 300 de locuitori, toţi mă cunosc şi mă apreciază pentru simţul estetic. Singura ciudăţenie e că trebuie să port uniformă, whatsupwitdat.
 
 Plănuiesc o vacanţă peste două luni, am vorbit acum cu pescarii să mă ia în Februarie până în Cape Town. Am auzit e un fel de Praga a Africii, cu multe feluri de bere şi cartiere medievale. Sunt entuziasmat, oarecum, sunt pe insula asta de un an, cu excepţia micii escapade cu o canoe către o insulă vecină, când am asistat la o nuntă inedită, pe buza vulcanului - a fost cool, au sacrificat şi o capră (ciudat pentru nişte creştini).
 
 E o senzaţie nouă liniştea pe care o simt în ultima vreme. Nu sunt obişnuit cu ea, mă acomodasem cu trăitul în colibă şi mâncat peşte toată ziua. Aproape am devenit un locuitor cu drepturi depline, mi-am făcut şi prieteni la piața de pește, printre care o tipă blondă micuţă şi simpatică, chiar dacă nu sunt descendent al celor 15 oameni care au populat insula acum sute de ani. Însă lucrurile sunt pe drumul cel bun şi în curând voi putea să îmi permit o vacanţă de mai multe săptămâni în care poate voi ajunge şi acasă. Ah câte am să vă povestesc!
 
 ... akshully not that much.

 

 Nu are sens să schimbi ceva dacă totul merge bine, nu? Şi totuşi unii o fac, pentru că nu ştiu să aprecieze ce au.
 
 A fost odată un student care locuia în cămin. Stătea bine şi nu se gândea să plece, pentru că plătea foarte puţin pe întreţinere. Avea un job destul de bine plătit şi destul de stabil, cu foarte mult potenţial de creştere. Însă el nu era mulţumit. În camera de cămin era înghesuit cu alţi studenţi şi devenea sufocant, chiar dacă nu trăise niciodată de unul singur pentru a face diferenţa. La muncă, şeful nu prea îi dădea de lucru şi se plictisea enorm; a ajuns să îi displacă slujba şi statul degeaba câteva ore pe zi aşa că şi-a dezvoltat un obicei prost de a freca menta pe internet, obicei care i-a intrat în sânge şi cu care se luptă până în ziua de azi. Ar fi putut să fie autodidact şi să înveţe multe lucruri interesante dar nu era destul de motivat, pretinzând că are nevoie de îndrumarea unui mentor. Făcea în fiecare zi o oră pe drum către muncă şi a început să urască rutina de birou şi sculatul de dimineaţă, dar mai ales, mai ales drumul împuţit pe acelaşi traseu către acelaşi loc urât din acelaşi oraş pe care începuse să îl deteste, tocmai pentru că nu putea ieşi dintr-un cerc vicios în care prinsese viteză (unghiulară). Pentru că avea prea mulţi bani, s-a gândit să facă rost de şi mai mulţi, aşa că a făcut un card de credit şi a început să consume din el şi nu l-a mai acoperit niciodată. Caz clar de nefericire egoistă.
 
 Ce-ar fi putut face studentul nostru pentru a-şi orândui viaţa şi a descoperi iarăşi plăcerea de-a trăi? În primul rând ar fi putut merge la un medic pentru a afla de ce nu mai are energie pentru nimic în afara orelor de muncă. Nişte somn n-ar fi stricat nici el. Ar fi putut cunoaşte o fată drăguţă din afara cercului de prieteni cu care să o ia de la zero, în loc să lingărească după ciorbe reîncălzite şi deserturi lăsate-n soare. Ar fi putut să îşi folosească timpul nealocat de la muncă pentru cauze mai nobile cum ar fi aprofundarea unor lucruri pe care (s-a dovedit mai târziu) nu le ştia. Pentru combaterea stării de apatie, ar fi trebuit să-şi găsească un hobby drăguţ cum ar fi fotografia (şi să exerseze) sau să se implice într-o organizaţie non-profit precum EcoAssist care i-ar fi putut oferi satisfacţiile personale după care tânjea într-atât. Ar fi putut petrece mai mult timp cu prietenii ieşind în oraş, în cluburi, ieşind din oraş, descoperindu-şi ţara pe care nu o cunoştea nici cât negru sub unghie. Ar fi putut să economisească bani pentru zile negre, chiar dacă nimeni nu putea prevesti venirea crizei economice. Cu banii economisiţi ar fi putut face excursii memorabile prin Europa, fără fiţe, doar un rucsac şi mult entuziasm. Dar entuziasmul era lipsă.
 
 În schimb, studentul a împrumutat cu dobândă un rezervor de aer, şi-a legat nişte pietre de moară de picioare şi s-a aruncat în lac doar cu o frânghie, zicându-şi: Pot să îmi ţin respiraţia şi să mă târăsc afară din lac înainte să mi se termine aerul?
 

 

Ştiu că e o întrebare stupidă, dar lipsa de activitate poate cimenta sedentariza un om, iar după cum ştiţi dacă moare sufletul, corpul funcţionează degeaba. Ei bine eu aş avea lucruri de făcut dar sunt atât de puţin pornit să le fac încât dimineaţa nu mă ridic din pat tocmai de-asta: De ce să mă scol? Ce-am eu de făcut mai rewarding decât a sta aici cu botu-n pernă şi înfăşurat ca o shaorma în plapumă? Nimic.
Dac-aş munci, ar fi ceva, m-aş scula. Dacă aş fi lucrător de noapte în vreo fabrică sau supermarket, nu m-aş plânge, aş dormi până după-amiază fără regrete. Dacă aş avea cursuri de dimineaţă într-un loc mai apropiat ar fi uber-cool, m-aş duce la toate şi nu m-aş îngrijora că n-am din ce să trăiesc, m-aş concentra pe şcoală.
Dar pentru că nu e ca mai sus, eu n-am chef. Aşa că vă întreb pe voi: cum vă motivaţi? Cum reuşiţi să faceţi treburile fără recompensă materială sau satisfacţie intelectuală, care nici măcar nu sunt pedepsite atât de grav dacă le-aş rata? Eu nu prea pot.

 

Sunt teribil de apatic zilele astea. Îmi ofer ca scuze recuperarea de pe urma virozei şi convalescenţa de după operaţie (don't ask). Am renunţat până acum la filmele de la Next, protestul din Herăstrău la care am fost invitat cu amabilitate, o invitaţie la bere vineri seară, ca între băieţi, de la Sorin (mamă, ce ocazie am ratat) şi până acum poate nu ar fi nimic spectaculos dacă de fapt primăvara n-ar avea un efect invers decât v-aţi aştepta - eu nu am astenie când înmuguresc pomii, ba din contră. Problema e că eu nu mă cac bani şi totuşi aş vrea. No tengo dinero nici măcar de-un bilet la Act, că tot se joacă Creatorul de teatru cândva săptămâna asta şi dacă nu cumpăr din timp iar o să treacă pe lângă mine o ocazie pe care o vânez de mult. Nu pot să fac rezervare de teren - fotbalul e singurul lucru care a rămas constant de-a lungul timpului, îmi place de când sunt mic şi în aproape orice companie, e genial, my favourite past time.

Sunt atâtea de făcut şi mi-e dor de doi oameni, cel pe care nu am avut ocazia să îl cunosc vreodată şi cel pe care mi-am propus să-l uit. Cei mai reprezentanţi de seamă din prima categorie trebuie să se păzească pentru că luna asta nu vor scăpa deşi o să fiţi surprinşi că de voi e vorba. Cât despre dorul secundar... hai să-l lăsăm aşa să treacă.

Mai concret: am de făcut o licenţă. Ştiu că toţi trendinezii din anii trecuţi şi-au făcut licenţa în ultima săptămână dar în ceasul al 12-lea m-a lovit mândria şi simt nevoia de a-mi spăla nişte păcate din 4 ani jumate de facultate.
Alt concret: trebuie să mă gândesc serios ce fac dacă mă acceptă vreuna din universităţile străineze şi să încep să iau în considerare tot felul de metode de a produce mălai. Sunt atâtea campanii sociale pe net că una în plus nu ar sparge piaţa - ce, nu mai sunt bani de dat?

Concertele vor fi tratate într-un post separat.
Să-mi ziceţi dacă vă plictisesc în încercarea mea de a fi mai serios p-acilea.

 

Deci nu pot sa va explic entuziasmul pe care l-am avut dupa cele 2-3 minute cat mi-a luat sa ma hotarasc sa merg in Amsterdam. Deci era genial, lucru care nu s-a diminuat (genialitatea faptului) nici pana acum, pt ca mi-a iesit si cazare si drum si combinatii, cel putin in teorie. Dar cineva tot trebuia sa-mi puna bete in roate.
Ei bine, Leonard Cohen s-a anuntat pe 21. Fuck you! De ce tocmai atunci, de ce nu in timpul saptamanii miercuri, de exemplu, cum ati pus si rockareli pe stadioane, de ce tocmai cand sunt eu plecat???
Nu, nu e destul. Vine si Snoop. Tot atunci, ca sa ma inciudeze pe mine. Pariu ca o sa spuna publicului cam asa: "We're sorry Mihai couldn't be here, tonight, we love you and we miss u, homie... NOT! Fo' shizzle". Numa tarani, sa mor eu...
Nu-i destul? Na sa va stea in gat, Zilele Bucurestiului!
Nu mai mentionez ca ma intorc exact cand e ziua maica-mii, deci cu siguranta voi lipsi de acasa atunci.

'steti nesimtiti, sa mor eu...

 

Arhivă blog

Label Cloud