De foarte multe ori, coincidental (sau nu) de fiecare dată când sunt nervos, olandezii mă calcă pe răbdări cu obiceiurile lor. Un turist nu ar observa astfel de comportamente pentru că e absorbit în lumea lui fantastică; un expat veteran la fel, nu ar fi deranjat de chestiile astea, de vreme ce a avut atâta timp să se obișnuiască. Eu mă situez într-o zonă gri în care ocazional sunt exasperat de cele mai mici detalii, după cum urmează.
 
 De când am început să mai călătoresc între Utrecht și Amsterdam, îmi sar în ochi tot felul de indivizi dezgustători în tren (sau autobuz, am văzut și de-ăștia) care se așează la un metru de tine și încep să mănânce cele mai mirositoare chestii posibile, în același timp hăhăind cu prietenii lui cu gura plină. Oamenii ăștia mă îngrețoșează la maxim, nu știu dacă mai mult pentru că halesc cu nonșalanță sau țipă în gura mare în limba asta spurcată, așezați în diagonală, pentru maximizarea poluării fonice. Și da, limba e spurcată, chiar și după tot timpul asta de chin cu învățatul.
 
 Au niște obiceiuri de igienă personală cel puțin dubioase, în mare măsură legate de podoaba capilară. În mod (ne)surprinzător, femeile au păr superb, partly why I like them so much, dar indivizii, în vorbele nemuritoare ale unei prietene, chelesc de la 27 ani. Obișnuința este de a lăsa părul blond să crească, după care folosesc gel în loc de șampon. Rezultatul e un păr lung, lins și slinos, care-mi face greață când îl privesc. Nici măcar nu trebuie să aibă păr lung, și cei ca mine se gelează la fel, cât încape. Ăștia, calculez eu, sunt tinerii. Doi metri mai încolo vezi olandezii sub 30 de ani cu o gaură în creștetul capului. Și stai și te întrebi: cât de proști sunt ăștia să nu-și dea seama că își strică scalpul cu vaselina asta și își provoacă singuri cheliile? N-au cu cine săracele fete...
 
 Poate n-ați avut vreodată ocazia să treceți pe aici sau să descoperiți bucătăria locală. Mai bine. Aceasta e compusă din variate chestii cu cârnat (nu de-ăla bun, ci o chestie între crenwursti și plastic), varză murată, măr ras și o pastă din nu-știu-ce, toate combinate. Apoi mai e frikandel și kroket - ăsta din urmă e o chestie ca un pane, unde înăuntru poți avea ghinionul (ca mine) să găsești o pastă din cărnuri, precum în imagine. Dacă vouă vi se pare apetisant, chapeau. Am auzit că ar fi tradițional să mănânce și herringi cruzi, sau andive făcute piure (!) amestecate cu alte chestii făcute și ele piure. În spiritul verzii de mai sus. Sunt și chestii care îmi plac, mainly sweets, dar asta o lăsăm pentru altă dată. 

 Când am aterizat eram îmbrăcat în costum. Proastă idee, pentru că la 25-30 de grade câte erau (eu aveam două perechi de pantaloni, longstoryaskmelater) de la Băneasa până la Shopping City unde am reuşit să mă schimb m-am udat mai rău ca o virgină cu două degete-n plus.
 
 Am descoperit că oamenii au descoperit că eu nu mai vorbeşte bine româneşte, dragă, de fapt am accent de om care a trăit "afară" şi îi e greu cu româna, şi-o reaminteşte. Meh.
 
 Iniţial m-am dus la plimbare de la gară până în Romană şi îmi amintesc că îmi plăcea drumul ăsta, cu toată Griviţei care e cum cred că ştiţi şi unii dintre voi. A fost chiar plăcut şchiopătând pe lângă traficul înfiorător din centru, îmi era dor de aglomeraţie. Apoi s-a făcut sâmbătă dimineaţă şi eu am traversat tot Militariul şi mi s-a făcut silă de toţi bătrânii (puteţi să mă judecaţi) şi de traficul înfiorător care era şi atât de mult mi-aş fi dorit o bicicletă să bat cei câţi kilometri or fi fost, dar nu se putea, şi transpiram, mi se făcea rău, mi se făcea dor şi voiam să fiu în altă parte, numai acolo nu. Da, aici chiar sunt snob.
 
 Nu-mi place şantierul care se numeşte Bucureşti (nu credeam că poate fi mai rău decât atunci când am plecat, m-am înşelat) dar îmi place cum arată podul de la Grozăveşti. În schimb toată schela asta uriaşă mi-a cauzat mustrări de conştiinţă. În prima zi m-au oprit două tipe care întrebau unde e IDM, eu le zic să meargă înapoi şi să treacă prin pasaj la Basarab, pe la metrou. Două zile mai târziu, încercând să trec eu însumi, aflu că gura de metrou care ducea la pasaj era închisă, puteai să intri prin altă parte dar trebuia să consumi o călătorie să intri. O vai de săracele fete, le-am zis prost. Alte trei zile mai târziu, mergând la autogara IDM, am dat peste o altă gură de metrou Basarab care, surpriză, chiar ducea la pasaj, whatdyaknow. Concluzia e că oamenii întreabă de direcţii pe oricine pare a avea habar de încotro merge, iar eu mereu am un mers grăbit către încotro m-aş îndrepta, chiar dacă nu ştiu unde. Am fost întrebat de direcţii în fiecare zi. Mi s-a întâmplat şi în Utrecht.
 
 Dacă vi se pare că shaormele în Bucureşti nu sunt destul de picante, trebuie să parcurgeţi următorii paşi: a) se bea bere cu vin la Fabrica. b) se acontează serviciile unui anume Alexandru Dimofte, număr de telefon la cerere, c) se merge la shaormeria din Dristor, d) se înmânează banii susnumitului domn Dimofte întru cumpărarea unei shaorme de pui, atât, nu picantă, doar de pui. Rezultatul va fi că domnul Dimofte fie va convinge personalul shaormeriei să îţi supraîncarce lipia cu ardei foarte iuţi (40+ bucăți) fie, variantă mai puţin plauzibilă, domnul Dimofte deţine o rezervă personală de ardei iuţi pe care îi poate întrebuinţa la cerere pentru satisfacerea de curiozităţi culinare. Procedaţi la a mânca shaorma respectivă apoi relaxaţi-vă în următoarele zile cât timp toţi prietenii răspândesc vestea 
 despre-un crai de la apus 
 care nu a fost răpus 
 nici de-o pungă de ardei, 
 că să moară-n ciudă ei.
 Hei hei!

 Luni 15 martie mi-am cumpărat o masă. Mai mult decât atât, am luat şi două scaune pentru masa asta, astfel că acum vă scriu stând confortabil când pe-o bucă, când pe alta, cu picioarele lăfăite pe noul meu "birou".
 
 Numai că, vedeţi voi, treaba asta nu e ieşită din comun. Ce e extraordinar e cum am intrat în posesia lui şi cu ce m-am ales după o zi neagră şi deprimantă ca Bucureştiul în noiembrie. Ei bine, am găsit un anunţ al unor români care voiau să scape de masă, de vreme ce ei urmau să plece din oraş azi. Am vorbit, am aranjat, urma să iau mobilierul luni contra 15 €.
 
 Nu mică mi-a fost nemulţumirea când am văzut de dimineaţă că plouă, după câteva săptămâni în care a fost frumos şi soare. Mama voastră de curenţi de aer rece, vă alegeţi momentele pe sprânceană. În fine, m-am prezentat la adresa cu pricina şi am cunoscut jumătatea feminină a cuplului care m-a întâmpinat prietenoasă şi mi-a dat masa. Mai mult, mi-a dat şi două dicţionare olandez-român şi român-olandez plus cd-uri, chestii care, nu trebuie să vă spun, costă enorm. S-au gândit că decât să le arunce, mai bine mi le dau mie. Nu ştiu cum s-a nimerit să fiu tocmai eu acela, dar zău vă zic că m-au nimerit la fix cu toate.
 
 Am cărat masa cu greu prin ploaia biciuitoare şi m-am chinuit oleacă s-o bag în cameră, dar odată ce a intrat mi-a crescut inima. Băăăăăi! Voi ştiţi cum e să trăieşti ca un animal pe podea, să mănânci şi să dormi pe jos? Acum nu mai ştiu nici eu.
 
 Stai că povestea nu s-a terminat. M-am întors să iau şi scaunele, de data asta blindat corespunzător cu super-pelerina de la tata. Am făcut cunoştinţă şi cu jumătatea masculină a cuplului. De-aici s-a rupt firul, am început să fiu asaltat de oferte de a înfia tot felul de obicte casnice şi necasnice, de la cratiţe la rachete de squash! Long story short, am plecat cu dicţionarele, două tigăi, o oală, 50 de tacâmuri sămoarăbibi!, un bol mare, la care s-a adăugat o maşină de gătit orez. Dacă nu ştiţi ce-i aia, gândiţi-va la o friteuză care face cartofi, chestia asta face orez, bineînţeles adaptată cerinţelor şi nu aşa evoluată tehnologic. A trebuit să şi refuz chestii, să fi plecat cu întreaga bucătărie a oamenilor mi-ar fi părut cel puţin dubios (din partea mea).
 
 Oamenii ăştia m-au aranjat la fix, n-aş fi putut plănui mai bine. Acum chiar am cum să servesc vizitatori la masă şi nu mi-e ruşine cu camera mea, în plus chiar pot să gătesc chestii complicate! Sincer eu n-am întâlnit oameni mai de treabă până acum. Întâmplarea a fost să fie români.
 
 Asta a fost cea mai bună zi olandeză de până acum.

 Nu ştiu dacă a fost vreodată o concepţie greşită despre bloggeri cum că ar fi nişte tocilari care nu au viaţă socială, dar ce ştiu e că un om fără viaţă socială n-ar putea sub nici o formă să fie blogger, pentru că vedeţi şi voi cum se adună pânzele de păianjeni pe la colţuri - n-ar avea despre ce să scrie.
 
 V-aţi întrebat vreodată ce face un sihastru în peştera lui timp de 40 de zile? Acelaşi lucru pe care-l face şi Tom Hanks pe o insulă pustie. Fie că te izolezi din proprie iniţiativă sau eşti abandonat, primul lucru pe care-l faci e să-ţi găseşti punctul de echilibru, în care hohotele de plâns metaforic au secat şi găseşti un motiv pentru a te scula dimineaţa. De cele mai multe ori nu găseşti, aşa că te scoli la prânz sau după-amiază. Apoi îţi faci un plan şi scrutezi împrejurimile după arbori de cocos şi animale sălbatice. Îţi faci un plan la limită în care supravieţuieşti o săptămână cu nuci de cocos şi sărbătoreşti o zi cu carne. De cele mai multe ori nu reuşeşti, aşa că te înfometezi câteva zile pe lună.
 
 După aceea îţi cauţi perechea, prietenul la nevoie, Dumnezeu sau Wilson. Ştie să asculte toate problemele tale, te bate pe umăr când îţi vine să termini cu totul, după fiecare eşec te îmbărbătează şi aşa îţi găseşti resursele să mergi înainte. Nu ştii dacă o să se termine vreodată, dar tu aştepţi, îţi spui că speranţa moare ultima, că "hope for the best, prepare for the worst" şi tot aştepţi dar nu vine nimic. Te gândeşti să faci o plută din lemn de coconut dar îţi dai seama că n-ai unde să te duci, tu trebuie să te descurci aici, nu e ca-n filme. Nu e o societate civilizată care abia aşteaptă să te reprimească în braţele ei, nu vei fi un erou la întoarcere, vei avea mai multe probleme decât pe o insulă pustie.
 
 Atunci realizezi că n-ai scăpare şi nu e nici o cale de ieşire. Am făcut o greşeală, dar cel puţin e greşeala mea şi n-am decât să o duc până la capăt, oriunde ar fi capătul ăsta. Şi te mai întrebi: de ce nu sunt mai mulţi sihaştri sau naufragiaţi pe lumea asta?

Mish Blog, meet pătrunjel. Pătrunjel, meet Mish Blog.

-So what's up, pătrunjel?
-Cum mi-ai zis, mă?
-Oh sorry, peterselie.
-You can just call me Peter.
-Şi ce mai faci tipule? Nu ne-am mai văzut de mult!

Patrunjelul ăsta e olandez, deci trebuie să vorbesc în engleză cu el, nu ştiu să-i zic decât "kunt u mij zeggen hoe laat het is?" şi din ce ştiu eu, pătrunjelul n-are ceas. Acum vă traduc conversaţia... cu mici excepţii.

-Oh, just chillin on the shelf... these bitches don't have much use for me.
-Frate, tu ştii cât te-am căutat? Am tot folosit rozmarin în ciorbe, au ieşit foarte ciudat... nu aşa le făcea mama. Am cumpărat ceva care semăna cu patrunjelu şi am aflat că e rozmarin pe care l-am pus la mişto în ciorbă şi a ieşit o panaramă.
-Rosemary, curva aia, ştiam că e mai uşuratică dar nici chiar aşa, să se ducă cu oricine. Bă, eu am ieşit odată cu ea, o fo' combinaţie, am făcut schimb de nişte clorofilă, dacă mă înţelegi; da' după aia am avut gărgăriţe o săptămână!
-La mine acasă de-ăştia ca tine cresc pe garduri. Găseşti în orice piaţă o tonă de pătrunjel la un leu legătura, chiar mai puţin.
-Those little bitches sold out. Au devenit prea comerciali; eu am rămas elitist. Nu vezi că mă ambalează individual? Am şi termen de valabilitate! I'm the best, fuck the rest, boscheţii dracului!
-Bă puţă, tu m-ai costat 1,30 euro şi ai doar 15 grame, din cauza ta e complexată Irina! Ia marş înapoi în frigider până nu te fac omletă!

După 5 ani de muncă neîntreruptă, iată că a venit şi răsplata. Doamnelor şi domnilor, în urma cultivării atente a culturilor diferite de bacterii de fermentaţie în mediu controlat, închis şi umed, am reuşit să îmbunătăţesc alimentele secolului 20, ducând ştiinţa alimentară către noi culmi ale progresului. Experimentele au culminat la 10 zile după accidentul hazard care a prilejuit deschiderea de noi orizonturi şi mi-a oferit o sursă inepuizabilă de bacterii. Astfel am obţinut:
-salam cu mucegai (avem brânză cu mucegai, de ce n-am avea şi salam? prevăd că va deveni o delicatesă!)
-că tot veni vorba de brânză, brânză topită lichidă.
-din trei cutii de lapte lichid, am obţinut lapte de consistenţa şi culoarea mucilor, lapte incolor, inodor, insipid şi lapte praf.
-într-o pungă din fericire etanşă, ceva ce presupun că era smântână sau brânză topită acum are miros de drojdie.
-multiple borcane cu conţinut neidentificat, multicolore (nu e important de la ce ai pornit, important e ce obţii!)
-conservă peşte pusă la păstrare 4 ani. Va fi capodopera mea, o voi păstra până la bătrâneţe.
-cutie de Tnuva cacao, distilată în două substanţe, un lichid asemănător cu limfa şi cacao, doamnelor şi domnilor! Cacao solidă!

Ca bonus, am primit o ghicitoare ce m-a ţinut în şah două zile (ghici de unde vine mirosul) şi tot în acest timp un curcubeu de arome olfactive, crescând în intensitate odată cu deschiderea uşii frigiderului.

Mă gândesc ca pe viitor să-mi amenajez un colţisor în frigider cu borcănaşe speciale în care să îmi continui cercetările. Dacă voi reuşi să creez noi specii, nu vă fie frică, le bag repede la microunde şi promit că iese ceva gustos!

Ceasul asta parca suna mai bine decat precedentul. Inca nu m-am obisnuit cu el deci inca il aud cand suna. Intr-o dimineata am scotocit patul de nebun, nestiind de unde se aude sunetul enervant; m-am pipait peste tot crezand ca mi s-a implantat un cip. Era ceasul pe masa, aflat la o intinzatura de mana.
In general, ma scol. Desi invariabil totul e setat la 7, aproape inevitabil reprogramez alarmele (toate trei) pentru o ora mai tarzie. Stiu ca e riscant dar nu pot procesa in acele momente înceţoşate.
Intr-un final ma trezesc. Poate fi 7:30, poate fi 10:30. Elucidarea treptata a misterelor cotidiene ale vietii nu dezvaluie mereu lucruri placute. Munca e un calvar. Ok, recunosc, drumul pana la munca e un calvar, dar e mai usor sa dai vina pe un job corporatist la un birou semiconfortabil unde faci sau nu faci ceva (interesant).
De mancare nu poate fi vorba dimineata. Pe cat de unanima e parerea medicilor in privinta micului dejun si al componentei lui, pe atat de invariabil o ard mai departe cu Cola. Umple stomacul pentru o ora cat imi ia sa ajung la munca. Insa inainte de a iesi pe usa, ma incearca mai multe dileme, respectiv cea vestimentara: "ce tricou threadless sa imi pun azi?", cea capilara: "sa ma barbieresc sau mai merge o zi? doamne cat de lene mi-eeeee", unele mai usoare cum ar fi "sa fac patul? neea", "cam dezordine pe-aici, sa mai duc din sticle, sa mai ascund din cartile sau sosetele aruncate sub pat?", in aditie la binecunoscutul de catre toti, sunt convins: "MA SCOL ACUM SAU MAI DORM??!!".
Napadit de regrete recente dar tardive, gen "de ce draq am stat asa tarziu aseara" ma recompun din automatisme, arunc o privire de regret catre jumatatile de Kinder uitate pe masa si aparatul foto peste care s-a depus praful, atarn geanta de toarta si geaca pe umeri. In momentul in care am iesit pe usa m-am trezit.
E ciudat cum oricat de putin as dormi (dar totusi sa fie macar 4 ore) odata vazandu-ma afara sunt complet functional, privirea scruteaza atent pitzipoancele ce se perindeaza prin fata caminului si mereu vad cu coada ochiului care din fete e la xerox jos. Oricum, aspectul overall trendy imi confera destula incredere cat sa fixez cu privirea orice derrière care m-ar putea interesa, fara grija ca as putea fi descoperit. Muzica de asemenea ajuta, Florence is awesome.
Metroul este machina non grata, insa adesea ma vad constrans sa purced catre Semanatoarea sau Crangasi pentru a ajunge mai repede la multiubita plantatie. N-am sa va plictisesc mai mult decat am facut-o pana acum detaliindu-va calcule si trasee alcatuite in minte de corporatistul tipic, poate usor alienat, catre munca si casa sau atingand toate punctele de interes. Cu totii le facem, pe nimeni nu intereseaza.
Ma simt bine cand iau autobuzul pana la Universitate, in schimb. Atmosfera studenteasca, multe fete care indruga prostii in spatele meu, eu prefacandu-ma ca nu aud din cauza castilor. Statia de metrou Universitate e una din putinele cu adevarat placute, macar acum. Sentimentul de seren persista chiar si pe peron, dar se evapora odata ce m-am urcat in tren, stiu ca ultima statie e Pipera.
Si ma dau jos, si imi cumpar sandwich cu salam sasesc si o Cola la litru, si ma duc, si muncesc, si iau pauza, si iar muncesc, si ma intorc acasa. Acasa nu fac nimic, pentru ca sunt prea obosit de la simpla prezenta la munca, intr-un scaun (care cel putin are manere) din care nu prea ma ridic, pt ca nu am unde sa ma duc. Imi propun sa termin vreo tampenie lasata nefinalizata la munca, sau poate vreun examen viitor amenintator, acum cat mai am, insa ajuns acasa fac ce stiu eu sa fac mai bine, procrastinez.
Iata ca e ora 10 si eu nu am facut absolut nimic.
But the night is young.

*La urma urmei, si Phileas Fogg a mers tot in cerc...

Sa zicem ca o sa devin putred de bogat si ca imi voi permite tot ce se poate cumpara cu bani, intocmai ca Gigi Becali (in tonul discutiei de alaltaieri despre influenta nefasta a primului oier al tarii in randul tinerei generatii cu educatie putina sau deloc). Sa fim seriosi, nu sunt decat un lenes care se zbate in zadar sa-si depaseasca conditia. In concluzie, as angaja oameni sa faca diverse treburi pentru mine. Dar de care?

Asistent personal. Ei bine, eu sunt un om mai milos din fire. Deplang indelung soarta celor care au de suferit in urma interactiunilor cataclismice cu universul interior care este eu. Pe scurt, dau batai de cap. Cu siguranta as incerca sa imi iau un astfel de masochist in subordine, avertizandu-l in prealabil asupra tuturor pericolelor de la locul de munca, de altfel acestea ar fi incluse si in potentialul contract, unde va fi specificat "pot include, dar nu se rezuma la", dupa care voi adauga apoteotic dar verbal: se poate manifesta si sub forma de 'sindromul Naomi Campbell'. Think it through. Dar gasirea unui om care ma poate face sa fiu mai eficient, mai punctual, mai mai si mai mai ar fi cu siguranta un succes in cartea vietii (ciorna).

As cauta mult si bine un medic. Unul destul de generalist incat sa ma trateze si pentru mancarimi acolo jos, si pentru indigestii sau pneumonie, dar nu atat de generalist incat sa poata diagnostica doar raceala. Unu care sa fie exceptional de bun si pe care sa nu-l intereseze politica. Si o asistenta pe masura, una de-aia (4:20).

Un sofer e musai. Atat cat urasc eu masinile si soferii la modul general, mi-as lua un om care stie ce face care sa-mi conduca masina(ile?) in za weekends, pentru ca in timpul saptamanii as merge cu elicopterul.

Za butler. Baiatul asta e cam destul de clar nefolositor, deci probabil ca l-as lua doar daca ar fi tanar, femeie, sani naturali si destul de mari sau macar fund apetisant. Si m-as abtine.

O camerista e musai. Asta trebuie sa faca luna in casa, sa-mi faca paturile, sa nu comenteze la articole de vestimentatie intima aruncate pe ici pe colo si sa stie ca strap-on-urile nu se pun in acelasi sertar cu lubrifiantii (what?).

Febletea mea ar fi un bucatar. E chiar pacat ca barbatii stiu sa gateasca mai bine decat femeile, intr-un fel o bucatareasa sefa ar fi ideala, dar nu pot avea deplina incredere in indemanarea culinara a unei femei comparativ cu un barbat. Eh, si l-as pune eu pe omu asta sa ma invete. In continuare el ar gati la festinuri, mese principale, nunti, parastasu', orgii si divorturi. Dar micul dejun, prajiturile si salatele de fructe le-as face eu, sub supervizarea lui.

Stilist. Atat.

Si totusi, cine are nevoie de cadouri, brazi, colinde, cozonaci si familie, masa imbelsugata, provizii? Cui ii place sa auda colinde? Pe de alta parte, cui ii place un om care declara sus si tare ca uraste sarbatorile? Mai ales cand simte nevoia sa mentioneze "a, da, stiu ca acum se zice asa ca e la moda, dar eu chiar urasc craciunul". Si totusi asa ai fost crescut, in spirit crestin, ai primit cadouri numai portocale si ciocolata si ai fost infinit mai fericit ca acum. Trebuia sa ai neaparat brad, orice ar fi, a fost tragedie in anul ala in care nu a fost brad in casa, ai vrut sa iei brad din banii tai dar n-ai avut destula tragere de inima. Niciodata nu ai pus la indoiala judecata parinteasca in privinta mancarii de craciun cand erai mic, mereu era un festin gargantuan (?) si se si suparau cand nu mancai tot si de toate. Cand eram mici, toate chestiile astea erau simple.
Apoi a venit varsta adolescentei. La varsta asta cam stiai ca nu exista Mos Craciun, asta a fost o simpla formalitate de indeplinit. N-a fost o tragedie. Inca nu ai inceput sa cumperi tu cadouri pentru altii, in continuare te multumesti sa primesti biscuiti si ciocolata. Nu mai stai acasa de sarbatori, incepi sa colinzi si de la an la an privesti din ce in ce mai mult chestia asta ca pe o afacere si ii storci pe fraieri cat sa-ti ajunga de o sticla de sampanie in noaptea de revelion si maruntis pentru zilele de dupa. Totul a culminat cu anu' ala in care v-ati machiat pe fatza si ati mers prin cartier pictati, au iesit si cateva poze cu dragul de film Kodak, 36 pozitii (regizor eu). In continuare parintii faceau tone de mancare pe care tu nu prea voiai sa le mai mananci, ca ei plecau de acasa si iti ziceau sa mananci din friptura aia, din salata aia, din cacatu ala, din celalalt. Ramanea si s-ar fi si stricat, daca nu ar manca tac'tu de toate.
Ma, si acum esti adult. Esti oficial parte din lantul trofic, esti veriga in circuitul cadourilor in natura (see what i did there?). Si incepi sa umfli pib-ul romaniei, iti faci o lista cu persoanele caruia trebuie sa le cumperi cadouri si te doare sufletul pentru cei care n-au intrat pe lista, si totusi nu prea. In primul an de bani, nici nu stii de unde sa incepi, las ca vine banul, cumpar pentru toti, mama, tata, frate, var, matusa, unchi, bunica, purcel, catel. Ok, purcel n-am avut. Si te iei dupa Silviu care-ti zice ca anu anterior se dadusera prime si iti faci planuri cu o prima fictiva de jumate din salariu. In ziua banetului, observi ca au pus stavilare in calea fluviului micsorandu-i astfel debitul, asa ca tu de fapt iti musti buza, pui un post enervat cu o comparatie nesimtita intre ce laude ai primit de la sefi si un extras de cont in care iti arata fantoma primei (ei, nu chiar) si treci mai departe, iti bagi picioarele in tot si le zici ca n-au fost bani anul asta, dar oricum de 20 de ani familia ta este saraca si nu isi dau cadouri. Ah ba va rog sa ma scuzati, portocale si ciocolata. Si variatiuni.
Urmeaza o parte buna sau o parte rea, depinde care interpreteaza, Mihai sau Octavian. Pentru ca inveti repede din greseli (haha, zice cineva din public) al doilea an deja nu te mai bazezi pe prima, ci pe banii care oricum iti vin, chiar daca nu prea ai muncit tu. Te orientezi mai din timp, iti faci o lista mentala de data asta, ii si intrebi cam ce vor (subtilitatea n-a fost niciodata punctul tau forte). Targuri de cadouri, magazine de electronice, suveniruri, hai sa iau si pentru, hai sa iau si pentru, din pacate sau din feicire (iar) nu sunt eliminati oameni de pe lista din cauza lipsei de fonduri, ci din cauza lipsei de idei. Exact, preferi sa nu le cumperi cadou decat sa le cumperi ceva generic care sa nu insemne nimic si sa nu ii miste macar o molecula afectiva in corp recipientului. Insa unii oameni sunt prea importanti, pur si simplu.
Toata povestea asta avea si un scop. Nu-i asa ca ar fi superb sa lasam totul naibii, sa mergem sa stam la o masa de lemn la marginea nisipului undeva la Marea Neagra, sau pe un ponton la marginea unui lac din Lugano, undeva in Maramures unde nu sunt partii de ski, unde sa stai intr-o casa simpla dar calduroasa, unde sa ne tinem de mana, sa ne uitam cate o ora pe geam la peisaj fara nevoie de cuvinte, undeva sa nu se auda "ce facem de revelion, mergem in club sau facem la cineva acasa", unde sa nu existe notiunea de "trebuie sa fac cadouri" ci mai degraba de "o sa ii ofer un rasarit de soare".
?

Incepusem sa compun versuri, texte, compuneri, aberatii, dar m-am oprit. Nu cred ca intereseaza pe cineva experienta personala si trairile mele, nu? Important e ce s-a intamplat!
Am plecat cu masina de vineri cu Daniel si am avut parte de companie placuta (m-a sfatuit in legatura cu Amsterdamul, sâc).
E a doua oara cand refac.... E foarte greu sa compun chestii inaltatoare despre weekend, nu ca n-as avea de unde, ci pt ca a fost super tare, la fel de tare ca weekendul cu Fatboy Slim!... si e greu de expus in cuvinte ce-as vrea sa zic (mai ales ca unele persoane nu-mi dau voie!)
Oamenii, in ordinea aparitiilor: Daniel, Lavinia (new), varu lu Daniel, Alexandra, Diana, Sorana fosta ASIA(µ), Gelu, Irina (almost new), Claudiu, Cretzu praf, Raluca (profa de SCR!!!!), Raluca, Ana, Didu (new).
Am platit la o singura masa 45 de lei (asa-mi trebuie), m-am ars pe faţă (slava Domnului ca nu si pe spate), am vazut ţâţe, am asistat la degradarea tinerei generatii care vine din urma (sick I tell you!), m-am plictisit de tricouri negre cu inscrisuri cu alb, prea destepte pentru secolul asta: "Nascut obosit" sau "Get a job" cu referire la blowjob; m-am ofticat ca Alex n-a avut timp si de mine si de faptul ca unii pur si simplu refuza sa trimita sms-uri; am baut ceva La Pirati, unde mi-a fost mereu nu-stiu-cum sa intru (acolo urla mereu heavy, metal, gothic, acolo sunt mereu pletosi cu tricouri rock si/sau geci de piele); la fel ca in postul de mai jos, La Canapele mi-a fost reamintit ca si Vama Veche e tot in Romania - servirea devine din ce in ce mai proasta - aici mi-au inotat doua muste in omleta (la propriu); un prieten a plecat cu autostopul pe la ora 3 din Vama si ala a facut accident; am abuzat de telefon ca niciodata, el saracul care e un gentil de oras care nu suna si nu e sunat; am imprumutat bani de iarba (adica am dat, nu am luat) si nu i-am mai primit inapoi - sa ma-nvat minte cu stonerii astia; i-am aratat Ralucai un tip in tricou roz pe care scria "De Puta Madre"... ah ce mult imi doresc si eu unul! - foarte multa lume acolo, de toate felurile, and i mean that; Folk You a fost misto, n-am stat mult dar a fost dragut; am descoperit cat de misto e sa te invete o tipa sa dansezi, mai ales Irina (desi cred ca mai mult am condus-o eu decat m-a condus ea pe mine); Diana tot nu stie sa danseze >:); am dormit o noapte in masina si a fost ok; iata si capodopera mea, mai jos:




M-am intors cu trenul, am facut 6,5 ore din care vreo 5 in picioare. But that's life :)

Nimic, niciodata, nu se imbunatateste. Te uiti in jur si parca speri ca lucrurile se amelioreaza, ne modernizam, scapam de antichitati si mentalitati. Dar nimic. Aceleasi intarzieri dintotdeauna in constructii - pasajul Basarab are 15 luni intarziere - aceleasi stiri cu exproprieri, terenuri revendicate, cazuri de coruptie nefinalizate; speri in zadar ca lumea nu se mai indobitoceste cu ziare ca Libertatea, Ring, Gsp, etc. Iti faci iluzii ca macar ziaristii, care se presupun a fi mai rasariti, isi dau seama sa nu mai caute scandaluri ca sa puna pe prima pagina... nimic.

In episodul de azi, cantina Conect din Pipera. Ar putea fi foarte bine orice cantina din zona, sunt la fel toate.
E posibil sa fie un talent de-al meu. Gasesc ceva, un loc, o activitate, etc, care sa mi se para cel putin decenta. La fel si Conect. Spre deosebire de fast-food-urile unde mancam la inceput sau cantina de la subsolul cladirii mele, era parfum. Mese misto, loc mare, mancare destul de variata, preturi.... eh, nu poti sa ceri de toate. Intr-o vreme mergeam foarte des. Odata ce-am inceput sa si muncesc serios, am dat-o pe mancare neregulata si neregulat. Am mai fost cam de 2 ori la 2-3 saptamani in ultima vreme. Si azi.
M-am asezat la coada si vad frigarui cu ochii impaienjeniti de foame (nici Cola n-a intrat azi). Inaintea mea ia un alt tip meniu. Atentie: cartofi prajiti cu frigarui, 15 lei. Asta se uita la farfurie si o refuza: Cum doamna, ati scumpit mancarea si imi dai si numai o frigaruie? Mie mi-a fost un pic rusine de ce zisese ala... oricum am comandat o portie. Proasta mi-a pus cea mai mica frigaruie posibila si pana m-am dezmeticit iesisem de la coada. Nu stiu de ce naibii nu m-am intors sa i-o trantesc in cap, futu-i gura ma-sii. Dupa ce ca au pus preturi obscene, au avut tupeul sa faca o presupusa campanie impotriva obezitatii la propriu: scumpesc mancarea si micsoreaza preturile... ca sa fie siguri ca nu mananci prea mult. Supe proaste, cartofi uscati si carne putina, orice fel ar fi. Da-le-as cu tava in cap!

Mi-e scarba, sincer. Mi-au stricat ziua. O sa scriu de weekendul frumos de la mare sa imi revin.