Încercând să dorm în perspectiva celei mai dubioase zile din ultima vreme (două joburi într-o zi) mi-am adus aminte de o fază desprinsă din comediile americane cu adolescenţi.
 
 Se petrecea în tabără la Sadu, între clasa a 6-a şi a 7-a, singura tabără în care am fost. Majoritatea copiilor erau cu un an mai mare ca mine, inclusiv fetele. Am făcut mai multe lucruri penibile în zilele alea decât în toată viaţă mea de dinainte, nu-mi dau seama de ce le-am reprimat până acum.
 
 Se făcea că era o serată dansantă (ca să nu-i zic discotecă improvizată) unde nu mai ţin minte ce melodie era chiar atunci, dar mi-au rămas trei melodii întipărite în minte din vacanţa aia, prima şi a doua. Fetele erau înşirate la perete, o scenă mai bine regizată nu s-a văzut. Am vrut să invit o fată la dans, m-am dus la prima şi am întrebat, am fost refuzat. Cu tupeu, am trecut imediat la a doua, nu, a treia, nu. Printre ultimele era şi o grăsuţă care bineînţeles că a zis da. Aşa m-am procopsit cu un dans cu grasa. Ulterior, când mă apucase microbul de dansat singur, cum mi se întâmplă once in a great rare while, când mă îmbăt cu apă, am încercat să imit pe unul care dansa pe piesa asta, a treia, de parcă era posedat (ca tipul din video). Făceam ce făcea şi el, numai că eu chiar mă împiedicam, cădeam în fund, mă ridicam, go again.
 
La un party în cămin, long long time ago, am refuzat un dans în poală (vertical, dar tot în poală, înțelegeți voi) de la o gagică uber mișto. Ce-i drept, atunci parcă eram luat, dar acum reflectând la ocazie, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i bag genunchiu între fese, I should have gone with the flow! 

 Îmi mai amintesc că la sfârşitul clasei a 4-a toate fetele m-au refuzat când voiam să dansez cu ele şi am ajuns să dansez cu mama, chestie la care toate fetele făceau mişto de mine (şi nu în sensul bun). M-a durut ăl mai mult venind de la fata aia drăguţă pe care n-ai fi suspectat-o niciodată de distrugere de copilării.

 Apoi, mult mai târziu, am încercat să mă dau cuceritor încercând să o învârt pe nu-ştiu-ce piesă, aproape s-o scap din mâini. Cred că am şi călcat-o pe picioare de câteva ori. Trecusem pe alcool între timp, dar era mai mult de la emoții, cred.
 
 Încercarea mea de a deveni BAMF, când m-am apucat să învăţ dansuri, s-a terminat prematur, când eu şi partenera am avut diferenţe de opinie (nu în privinţa dansurilor), experienţă după care m-am ales doar cu paşii de bază de la rumba şi valsul vienez.
 
 Things have a funny way of working out. La nuntă am dansat cu toate gagicile cu care am vrut (mai puţin fata care-l plăcea pe Ovi, pentru că era a lui Ovi, şi minora la care n-am atentat) şi culmea că nu le-am călcat pe picioare or nuttin.

Povestea asta n-are morală, dar sa fiu al naibii dacă nu o să te învârt de n-o să ştii ce-i cu tine, dacă te prind. Şi-o să-ţi placă!

 Nu înţeleg de ce nu suntem cu toţii pesimişti. E drumul cel mai scurt către evoluţie. Pe când optimiştii îşi imaginează flori pe câmpii, ajutoare divine şi pere mălăieţe în guri nătăfleţe, realiştii plănuiesc în detaliu pentru toate scenariile, fiind pregătiţi atunci când criza economică sau uraganul o să lovească. Ei nu așteaptă ajutoare de la guvern, ci își caută singuri job; ei nu își plâng de milă când sunt dumped, ci încearcă să se urce înapoi pe șa; pesimiștii (la care mă gândesc eu) își fac singuri dreptate, curățenie și viața frumoasă, fără să se plângă de conaționali și guvern.
 
 Aţi citit bine, am scris "realist", sinonim cu "pesimist", pentru că la urma urmei trăim într-o lume în care dezamăgirile sunt tot mai dese şi mai crunte, pentru că ne hrănim cu imaginile promovate de basme, filme şi cărţi (v-aş arăta feed-ul Soranei dacă n-ar fi privat), pe când realitatea e mult mai dezamăgitoare.
 
 Nu mă înţelegeţi greşit, e bine să priveşti cu speranţă către viitor, altfel n-ar avea sens să mergi la întâlnirea aia cu fata pe care o placi, la interviu pentru jobul de care ai atâta nevoie sau oriunde, gândindu-te că te vei simţi bine. Eu îmi doresc foarte mult să am succes la interviu, vreau să am note mari la şcoală şi sper să vină vremuri mai bune în care să-mi permit să plătesc chiria la timp. Dar experienţa mă învaţă să fiu temperat, să gândesc în avans cu câteva săptămâni (pentru că n-am niciodată bani pentru mai mult de două luni) şi să plănuiesc pentru vremuri gri.
 
 Nu e bine să exagerezi, însă. Chestia asta te poate distruge. Eu îmi pierd prieteni pentru că mă aştept la ce-i mai rău dacă încerc să reconciliez relaţiile. Nu ies nicăieri pentru că oricând se poate întâmpla să rămâi fără destui bani în cont şi să nu poţi plăti taxa şcolară rezultând în exmatriculare, dând cu piciorul la un an jumătate din viaţă. Nu mă întâlnesc cu nimeni pentru că îmi imaginez că mai mult le ocup timpul şi le-ar fi mai bine fără mine. În fine, nu încerc să o cuceresc pentru că mi-e teamă că voi pierde şi ultima fărâmă de speranţă pe care o mai am, îndepărtând-o pentru totdeauna, iar mândria mea prostească de om înfrânt m-ar împiedica să o păstrez în viaţa mea ca prietenă (ceea ce e ironic, pentru că nu ne vedem niciodată oricum - dar speranţa!).
 
 Dar, după cum spuneam, în general e bine să fii pesimist. Ajută şi alcoolul uneori.
 
 Şedinţa terapeutică se termină aici.