Când o să-ţi simt braţele în jurul gâtului meu şi îmi vei spune "Te iubesc", când te voi ţine de mână şi vei fi a mea, voi şti că toată viaţa mea de până atunci a fost cel mai bun şir de decizii posibile pentru că nici o altă combinaţie nu m-ar fi adus la tine, fiecare greşeală, fiecare moment penibil, toate rănile şi momentele de singurătate cruntă m-au adus aici. Din acel moment orice decizie capătă o minimă importanţă pentru că nimic nu poate schimba faptul că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată, lucru pe care mi-l voi întipări adânc în minte şi-l voi putea revedea în cel mai mic detaliu, ca în film. Şi dacă acel moment nu va veni, dacă voi îmbătrâni cu singurul mare regret, voi şti că te-am pierdut atunci la intersecţie, între două răsuflări şi un sărut. 
 
 Dar, pentru că nu voi afla vreodată dacă deciziile mele au fost dezastruoase sau doar un rău predestinat, va trebui să te aştept până la sfârşitul vieţii, când va fi prea târziu. Încercând să evit situaţia, voi mima un pragmatism pe care într-adevăr nu îl vezi mereu în filme şi voi stabili limite realiste pentru împlinirea aşa-zisului destin, răspunzând la întrebarea "Când e prea târziu?" prin multe ciorne numerice, câteva gânduri nerealiste şi varianta finală "Când am să te uit". Ceea ce, ironic, încerc să fac chiar acum.
 
 
 Lungă introducere pentru o simplă recomandare de film. Mr Nobody.