Nu are sens să schimbi ceva dacă totul merge bine, nu? Şi totuşi unii o fac, pentru că nu ştiu să aprecieze ce au.
 
 A fost odată un student care locuia în cămin. Stătea bine şi nu se gândea să plece, pentru că plătea foarte puţin pe întreţinere. Avea un job destul de bine plătit şi destul de stabil, cu foarte mult potenţial de creştere. Însă el nu era mulţumit. În camera de cămin era înghesuit cu alţi studenţi şi devenea sufocant, chiar dacă nu trăise niciodată de unul singur pentru a face diferenţa. La muncă, şeful nu prea îi dădea de lucru şi se plictisea enorm; a ajuns să îi displacă slujba şi statul degeaba câteva ore pe zi aşa că şi-a dezvoltat un obicei prost de a freca menta pe internet, obicei care i-a intrat în sânge şi cu care se luptă până în ziua de azi. Ar fi putut să fie autodidact şi să înveţe multe lucruri interesante dar nu era destul de motivat, pretinzând că are nevoie de îndrumarea unui mentor. Făcea în fiecare zi o oră pe drum către muncă şi a început să urască rutina de birou şi sculatul de dimineaţă, dar mai ales, mai ales drumul împuţit pe acelaşi traseu către acelaşi loc urât din acelaşi oraş pe care începuse să îl deteste, tocmai pentru că nu putea ieşi dintr-un cerc vicios în care prinsese viteză (unghiulară). Pentru că avea prea mulţi bani, s-a gândit să facă rost de şi mai mulţi, aşa că a făcut un card de credit şi a început să consume din el şi nu l-a mai acoperit niciodată. Caz clar de nefericire egoistă.
 
 Ce-ar fi putut face studentul nostru pentru a-şi orândui viaţa şi a descoperi iarăşi plăcerea de-a trăi? În primul rând ar fi putut merge la un medic pentru a afla de ce nu mai are energie pentru nimic în afara orelor de muncă. Nişte somn n-ar fi stricat nici el. Ar fi putut cunoaşte o fată drăguţă din afara cercului de prieteni cu care să o ia de la zero, în loc să lingărească după ciorbe reîncălzite şi deserturi lăsate-n soare. Ar fi putut să îşi folosească timpul nealocat de la muncă pentru cauze mai nobile cum ar fi aprofundarea unor lucruri pe care (s-a dovedit mai târziu) nu le ştia. Pentru combaterea stării de apatie, ar fi trebuit să-şi găsească un hobby drăguţ cum ar fi fotografia (şi să exerseze) sau să se implice într-o organizaţie non-profit precum EcoAssist care i-ar fi putut oferi satisfacţiile personale după care tânjea într-atât. Ar fi putut petrece mai mult timp cu prietenii ieşind în oraş, în cluburi, ieşind din oraş, descoperindu-şi ţara pe care nu o cunoştea nici cât negru sub unghie. Ar fi putut să economisească bani pentru zile negre, chiar dacă nimeni nu putea prevesti venirea crizei economice. Cu banii economisiţi ar fi putut face excursii memorabile prin Europa, fără fiţe, doar un rucsac şi mult entuziasm. Dar entuziasmul era lipsă.
 
 În schimb, studentul a împrumutat cu dobândă un rezervor de aer, şi-a legat nişte pietre de moară de picioare şi s-a aruncat în lac doar cu o frânghie, zicându-şi: Pot să îmi ţin respiraţia şi să mă târăsc afară din lac înainte să mi se termine aerul?