Olanda a devenit din idee o certitudine din mai multe motive pe care nici eu nu le ştiu sigur. Acum folosesc ca faţadă faptul că nu-mi plăcea munca în Bucureşti şi de-aia am plecat, dar se poate foarte bine să fi fost totul pentru o fată, ceea ce, ştiu, e stupid.
 
 Aveam o listă construită migălos cu toate joburile pe care am încercat să le fac în Olanda pentru care am fost refuzat. O enumerare ar fi destul de plictisitoare, eventual vag relevantă pentru cei patru oameni care mă citesc din Olanda. E destul să spun că m-am înscris la toate companiile studenţeşti online pe care le-am găsit, am aplicat la fast-food-uri, lanţuri de supermarketuri, Cirque du Soleil în Amsterdam, am vrut să am grijă şi de bătrâni, am vrut să fiu şi cobai pentru experimente medicale (serios, se plăteşte bine). Nimic n-a reuşit. Dacă insistaţi, o să înşir un cârnățoi de vreo 30 de rânduri, dar aşa mi-e cam lene.
 
 Şi deci n-aveam bani. Asta a fost o parte importantă a celei mai negre perioade din viaţa mea. Dar e greu de spus ce m-a afectat mai mult pentru că de la început, de când am ajuns în Olanda, totul a intrat în ceaţă şi îmi pare că n-am putut să-mi folosesc pe deplin capacităţile mintale. Am avut un breakdown, unul care a durat destul de mult şi care a evoluat în depresie pe parcursul primului an. A început cu atacuri de panică, stinse de o persoană foarte bine intenţionată şi drăguţă care mi-a scris un mesaj pe care încă îl mai am şi pe care sper să nu o fi pierdut. Dar ceea ce a urmat nu a ajutat deloc. N-am primit nici un fel de suport, cel puţin nu suportul de care aveam nevoie, din partea colocatarului (hai că ştiţi cu toţii povestea, fără vrăjeală). Şi pentru că nu era destul, acelaşi colocatar şi-a însuşit întreaga brumă de prieteni pe care o aveam în Olanda. N-au mai fost prietenii mei, au devenit ai ei. Cineva zicea că dacă e aşa, atunci nu se pot numi prieteni. Eh, nu sunt eu unul care să se plângă la nevoie, dar poate mi-ar fi fost mai uşor cu ei. De ce n-am tras eu de ei? Pentru că nu mă puteam gândi la altceva decât de unde va veni chiria pentru luna viitoare, ce-o să mănânc, cum mai aplic pentru joburi; în general am pierdut orice perspectivă și bunăvoință. Singura persoană care se mai interesa de mine din când în când era Sorana, dintre cei pe care îi cunoşteam de dinainte. Sigur că a fost în principiu vina mea, dar după cum privesc eu lucrurile eram socially impaired şi am fost aşa mult timp - şi handicapaţii au nevoie de tratament special, nu?
 
 Nu mi-am făcut prieteni în primul an de Olanda, dar slavă Domnului am pierdut destui. N-am să-mi cer scuze pentru că nu sunt genul ăla de persoană (adică reasonable), şi e pierderea mea, mi-o asum. Dar îmi pare rău şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum... Dar n-am ştiut. 
 
 Ce-a urmat a fost o acomodare extreeem de lentă cu un metabolism mai încet (pentru că trebuia să mănânc mai puţin și mai ieftin) şi o pseudo-sihăstrie care într-un fel m-a întărit mai tare decât orice altceva ever. Datorită ei sunt aproape sigur că n-am să (mai) înnebunesc vreodată, datorită ei ştiu că n-am să fiu vreodată prea distrus după o despărţire, datorită ei încă mai am un strop de optimism în mine, pentru că toate încurajările stupide şi toate previziunile fără fundament ale oamenilor care-mi urau binele s-au adeverit până la urmă. Adică, sigur, ei vorbeau la mişto, doar să mă încurajeze, dar atât cât a funcţionat m-a împins mai departe. Şi n-aş fi supravieţuit niciodată fără 300 de euro care mi-au salvat pielea, veniţi dintr-o sursă neaşteptată dar foarte binevenită.
 
 Majoritatea ştiţi povestea cu cele 34 de ore muncite fără întrerupere, primele zile de muncă fizică şi cele mai intense. La sfârşitul lor am câştigat ~400 euro care au fost de departe cei mai bineveniţi bani din viaţa mea şi momentul care mi-a schimbat atitudinea, viaţa, nivelul de trai, balanţa de prieteni şi metabolismul! Toate astea au început cu ajutor de la Vlad. 
 
 Restul e istorie!