Alege o familie. Alege o canapea confortabilă în faţa televizorului. Alege castane coape pe foc deschis. Alege cozonac şi prăjituri de Crăciun, pentru că aşa ai văzut la americani. Alege să-ţi îndopi faţa cu porc, porc şi porc. Alege să fii cuprins de evlavie o dată pe an. Alege filme de Crăciun pentru că e al naibii de patetic şi îţi place. Alege zăpadă, vin fiert, colinde, ffs! Alege să-ţi spargi bugetul pe cadouri şi potol, în timp ce te înghesui chinezeşte în hypermarket-uri; alege să nu concepi să nu primeşti cadouri pentru că ai impresia că ţi se cuvin, you've been a good little bugger all year. Alege un grăsan în costum roşu şi sms-uri cu rimă culese de pe cine ştie ce amărât de site pentru că ţi-e prea lene sau frică să scrii ceva original. Sau mai bine, alege un status de Facebook festiv, economiseşte mulţi cenţi pe telefon.
În fine, tu alege Crăciunul. Fii ca toţi ceilalţi. Pentru că România va creşte prin consumerism şi uniformitate.

Nu, n-o să spun Who needs reasons when you've got Coke?

Săptămâna bună se cunoaşte de luni, dar semne bune săptămâna are încă de duminică noapte. Un mic indiciu a apărut pe Facebook în forma unui status foarte sugestiv legat de sărbători, aeroportul Schipol şi spending the night...
Am decis să fiu productiv aşa că pe la 10 dimineaţa, la 11 ore de la trezire, am întins-o la poştă apoi să ajut pe cineva să se mute. După cum spuneam, semnele bune de dimineaţă, oamenii afişau o figură neobişnuit de suprinsă, ca să nu mai vorbim de faptul că oraşul era gol de oameni şi maşini, puţinele care circulau erau pline de zăpadă, toţi cei 20 de centimetri care se depuseseră în noaptea dinainte.
M-am prins repede că autobuzul nu vine aşa că am luat-o la pas. Îmi pare rău că n-am apucat să fac poze în parc, canalele îngheţate cu copacii aplecaţi sub greutatea zăpezii ar fi făcut o impresie bună. Dar mai suprinzator decât prudenţa olandezilor pe biciclete sau faptul că nimeni nu curăţase zăpada de nicăieri era cerul brăzdat de 10-15 dâre de avioane care probabil au fost reluate de dimineaţă când s-a putut zbura. Şi Utrecht nici nu are aeroport! Dacă asta se vedea deasupra Utrecht-ului, îmi închipui ce haos apocaliptic fusese în noapte dinainte pe Schipol. Şi mă hlizesc.
De obicei când se întâmplă chestii demne de ştiri parcă îmi doresc să iau parte şi eu la distracţie, doar că de data asta eu nu zburam trebuind să mă mulţumesc cu priveliştea. Şi totuşi, a fost chiar amuzant -pentru mine. Fast forward până ajungem la gara Utrecht Centraal, unde panoul de sosiri-plecări de obicei arată aşa, dar de data asta erau 5-6 trenuri afişate şi 50-60 de oameni holbându-se cu sufletul la gură la el, probabil mormăind vrăji sau rugăciuni către vreunul din zeii care se prăpădeau de râs acolo sus. Ultimul tren era afişat la 15:50, după aia blank.

Pe scurt: 15:20, doi indivizi trag trei geamantane uriaşe după ei, se baricadează pe nişte scaune în gară. 15:30, cer lămuriri de la Informaţii, olandezul, mai nervos că oricând, îmi spune că trebuie să iau trenul de la 15:47 către Fgjxutof (un oraş oarecare) care trece prin Amsterdam Centraal, singura opţiune. 15:40, două bilete de la automat, ni se alătură şi a treia persoană, fugi la linie. 15:45, peron 5a, trenul nu e acolo, toată lumea face roată în jurul controlorului care aşteaptă instrucţiuni prin radio. 15:50, controlorul exclamă exasperat: 14! şi face semnul lasoului în aer de parcă ar mâna o cireadă de vite. 16:00, vitele ajung la linia 14 unde e tras un tren şi oamenii se îmbulzesc deja în el dar nimeni nu ştie dacă e trenul corect, lumea urcă oricum să fie siguri. 16:07, la megafon se anunţă triumfal linia elf (11), curentul de oameni se inversează, cei trei magi (una era magă) îşi târăsc bagajele către 11, unde reuşesc să se plieze într-un vagon care e plin cât un personal Sinaia-Bucureşti, nu ştiu dacă aţi fost vreodată. 16:20, Mihai se hlizeşte isteric în timp ce se îndepărtează de platformă, nu înainte de a arunca priviri triumfătoare către bieţii muritori stalciti de uşile trenului.

Şi când te gândeşti că puteam să fiu la un examen plictisitor!

03:39. Mihai învaţă. Toată duminica a nins cu fulgi minusculi şi în faţa casei e un strat de câţiva centimetri de zăpadă, nu e destul nici să-ţi intre piciorul în ea. Totuşi, olandezii se comportă de parcă ar fi fost în Africa acum un an şi ninge pentru prima oară. Sistemul de transport pe care l-am ridicat în slăvi înainte e paralizat, nu ştiu în ce măsură dar ştiu că trenurile întârzie sau sunt anulate şi oamenii sunt blocaţi pe aeroporturi as I speak.
Ceea ce nu ştiaţi e că temperaturile mici şi zăpada fac un combo care alterează minţile unor olandezi. Spre exemplu, de 45 de minute nişte indivizi aruncă bulgări de zăpadă în geamurile sufrageriei şi grohăie în limba lor. Suspectez că e vreun spital de nebuni prin zonă de care nu ştiam. Geamul încă nu a cedat; am încercat să aplic psihologie inversă închizând luminile şi anulând orice mişcare, poate poate se plictisesc. Bineînţeles există şi posibilitatea ca înainte să plece să îşi încerce norocul cu un pietroi de pe-undeva. Momentan s-au reorientat către geamurile vecinei, însă nu înţeleg ce pastile au luat în ultima vreme care să le inducă iluzia că e amuzant să încerci să spargi geamurile oamenilor cu zăpadă, de la ora 3 până la 03:30. Oare nu au familii? Oare sunt oameni ai străzii? Oare au fost concepuţi prin sex anal? Sper să nu aflu niciodată răspunsurile.
Ca să nu credeţi că e un incident prea izolat, acum ceva timp, înainte de temperaturile extreme, un individ s-a urcat până la etajul 1, dracu ştie cum, ţinându-se de geamul meu, doar ca să ajungă la vecina de sex feminin; mai mult ca sigur a băut o bere şi jumate, i s-a urcat la cap în 3.4 secunde, i-a venit să se pişe şi tot ţinându-se a confundat erecţia pişărcoasă cu nevoia sexuală aşa că a regresat vreo câteva mii de ani de evoluţie imitând maimuţele ca să mă sperie pe mine - închipuie-ţi cum e să ai geamuri înalte de 2 metri, să nu stai la parter şi dintr-o dată să apară un individ în sticlă hlizindu-se ca o blondă proastă ce e.
Să mai menţionez şi noaptea în care câţiva indivizi au intrat printr-unul din restaurante şi au urcat la 1 pentru un motiv foarte important, să vandalizeze o cuşcă de pisici, să întoarcă un covor şi să dărâme o bicicletă, după care să încheie magistral cu nişte behăituri/sughiţuri şi poc uşa trântită. Atunci, mai mult decât actul de vandalism, de care nu-i credeam în stare, mai mirat am fost de futilitatea existenţei unor fiinţe umane chiar şi în ţările despre care unii ar spune că sunt mai civilizate.