Intrebarea Elei este: "Te-ai intalni(t) cu o persoana cu dizabilitati? In sensul de a a avea o relatie de prietenie si chiar mai mult. Daca nu, de ce, si cat din optiunea ta e teama de ce ar spune lumea? Daca da, de ce, si cat de departe ai merge, te-ai casatori si ti-ai trai viata alaturi de ea? Daca ai facut-o deja, ce reactii a starnit alegerea ta din partea celor apropiati, si cum le-ai facut fata? Alaturi de raspuns mentionati intr-un fel pe care il considerati de cuviinta despre deschiderea site-ului Dizabillove, daca aparitia acestuia vi se pare o idee utila sau nu."
Nu stiu de unde sa incep cu ideea, dar hai sa o luam de la inceput. Dizabilitati? Adica vrei sa spui handicapuri? Nu mai spunem handicapuri pentru ca ofensam? Sau chiar vorbim despre dizabilitate in sensul din dictionar, caz in care ma incadrez inclusiv eu cu miopia mea?
Nu cunosc problemele de integrare sociala ale celor cu dizabilitati, insa imi pot imagina dificultatile intampinate de cei cu handicapuri fizice sau mentale grave, asta o stim cu totii. Repet, toata chestia este extrem de ambigua, ceea ce nu e tocmai bine, dar nu este ideea mea.
Insa am cunoscut doua persoane cu handicap fizic. Proful de fizica din liceu avea trei degete de la o mana lipsa, in urma unui accident in laborator. Din tot ce am vazut noi, elevii, nu parea afectat de asta si preda ca orice alt profesor - poate in privinta asta era bine ca ii lipseau de la mana stanga...
A doua persoana e Marian Başa, daca ati auzit vreodata despre el, stiti despre ce-i vorba, daca nu, va zic ca e un copil care s-a nascut fara posibilitatea de a-si folosi muschii mainii. Deci practic nu a avut maini toata viata lui. Acum ceva ani a fost la Surprize surprize de cateva ori, era o mica celebritate in Galati, aparea in ziarul local destul de des. Cu adevarat extraordinar este faptul ca el scrie de mic cu picioarele, mananca la fel, deschide usi, etc. Mai mult decat atat, s-a apucat sa picteze si a fost primit la Liceul de Arta din Galati, intr-adevar a fost un caz special dar ceea ce face el e cu adevarat remarcabil.
As vrea sa pot spune ca il cunosc, insa atat cat palavrageam eu cu el in statiile de autobuz o faceau multi altii - oameni il salutau pe strada si erau prietenosi cu el. Eu nu-mi aduc aminte cum am inceput sa vorbesc cu el, pur si simplu ne stiam din vedere de la scoala 5 si ulterior ne mai intalneam prin cartier. Am jucat si fotbal impreuna, dadea bine cu capul :) Ah, si-mi aduc aminte un moment ciudat cand nu mi-am dat seama ce fac si i-am intins mana sa dau noroc cu el, dar m-am redresat repede cu o bataie prieteneasca pe spate.
La intrebarea: te-ai intalni cu o persoana cu dizabilitati? raspund Nu. Eu sunt si-asa destul de dificil cand vine vorba de relatii, un handicap fizic n-ar face decat sa complice situatia. Nu trag nici o linie pentru delimitarea intre "ce as accepta" si ce nu cand vine vorba de asa ceva, dar am sa spun doar ca e prea multa corectitudine politica (stiti voi, din englezul) si din nevoia de a integra pe toata lumea (timiditatea oare e o dizabilitate?) atribuim titulatura asta unei categorii mai mari de oameni, unii care poate nici nu s-au gandit a se numi dizabilitati (dizabili? asta e clar cuvant inventat, dar il folosesc).
Pseudo-leapsa "SuGhita PauL": imi cer scuze Diana, dar n-am inteles nimic din leapsa asta.
Trebuie să recunoaştem că există prea puţin respect în rândul tinerilor din ziua de azi. Toate categoriile de vârstă de până la 25-26 de ani au un tupeu inimaginabil în trecut. Valorile părinţilor noştri nu sunt complet perimate. Ele ar putea reprezenta antichitatea în comparaţie cu evul mediu, sunt un punct de reper şi vor fi pentru mult timp de-acum încolo. Însă vremea noastră este tulbure. Până şi pe mine mă scandalizează uneori atitudinea celor cu 1-2 ani mai mici ca mine, care sunt de părere că li se cuvine orice şi nu datorează nimic, nici măcar un minim de recunoştinţă celor care au renunţat la a mai trăi pentru a le da lor viaţă (da, părinţii).
Din punct de vedere medical, atunci când se termină pubertatea intri în maturitate. Totuşi, îmi place să cred că a fi echilibrat psihic e una din cele mai de preţ calităţi omeneşti. Astfel, mă întreb ce e în mintea puştilor de 20-23 de ani care îşi închipuie că sunt căliţi de viaţă, că au trecut prin toate suferinţele imaginabile şi pot emite păreri pertinente despre viaţă. Cine le-a spus lor că se pot numi bărbaţi sau femei? La ce sistem de valori se raportează ei când îşi evaluează experienţa vastă? Cine sunt ei să conteste importanţa istoriei, a învăţăturilor lăsate de cei dinainte, a întâietăţii bătrânilor în societate?
Păi, mie personal îmi vine să râd citind majoritatea blogurilor de domnişoare care au (avut) o mare iubire în viaţă şi acum vorbesc despre El, copii, El, îmbătrânire împreună, El, sentimentele înălţătoare, oh cât de perfect e El, vreţi să fiţi şi voi ca mine? păi să vă împărtăşesc din cunoştintele mele. Apoi mai sunt bărbaţii, care nu au ce împărtăşi pe bloguri că deh, e common knowledge, fute cât prinzi şi devii mai bărbat. Ăştia sunt mai puţin exhibiţionişti dar scoţi tot ce vrei să obţii de la ei la o bere. Repet, ce te face bărbat? Permisul de conducere? O partidă în trei? Trei relaţii serioase? Maşină proprie, muşchi? Eu o să mă trezesc pe la vreo 40 de ani give-or-take să îmi recitesc textele (criză de mijloc, deh) şi o să dau peste fraza asta şi o să îmi zic: hei, chiar... oare acum am devenit bărbat? Pentru că nu-mi imaginez cum aş putea să mă numesc astfel, ce m-ar putea transforma peste noapte în tatăl meu.
Aşa e, tatăl meu e un bărbat adevărat. Şi cred că e de vină căsnicia şi mai ales copiii. Asta te trezeşte la realitate garantat, feminin sau masculin, din momentul ăla devii adult cu responsabilităţi REALE (nu job, rate, prostii de-astea). Cred că e testul suprem al vieţii pe care eu nu mă simt dispus să îl dau, o să vă povestesc mai încolo de ce.
Revenind, probabil armata era o bornă destul de importantă de atins în drumul către desăvârşirea masculinităţii macho moderne. Părere proprie şi personală, dar când eram mic şi slab (adică înalt şi slab) mă gândeam cum ar fi să merg în Legiunea Străină, văzusem film cu Van Damme, hehe, şi să ies bărbat călit de acolo, cicatrici, lupte, disciplină, chestii. Acum, am destul echilibru (îmi spun mie) să fiu moderat când vorbesc despre mine: eu sunt un băiat, cel mult un tip. Nu sunt un bărbat. Nu am trăit vremuri tulburi, nu a trebuit să mă întreţin singur încă (absolut independent), nu am avut grijă de un suflet viu, nu mi-am făcut propria mâncare zi după zi, nu am disciplină, nu am terminat facultatea, nu mi-am câştigat un acoperiş prin muncă, nu am alergat vreodată un maraton, nu am avut putere de decizie, nu am fost the best that I can be. Şi e ok, în principiu drumul contează, nu destinaţia - nu chiar cum e ilustrat aici, mai degrabă aş zice că e mai important drumul dacă ai partenerii de călătorie potriviţi. Nu urmăresc să devin bărbat, doar să remediez cât mai multe din sechelele adolescenţei, ceea ce e cam în aceeaşi direcţie. Şi n-am să dau vreodată sfaturi în calitate de bărbat, poate doar ca şi prieten. Şi om vedea unde ajungem.
Mă mai gândesc şi mai scriu.
Din punct de vedere medical, atunci când se termină pubertatea intri în maturitate. Totuşi, îmi place să cred că a fi echilibrat psihic e una din cele mai de preţ calităţi omeneşti. Astfel, mă întreb ce e în mintea puştilor de 20-23 de ani care îşi închipuie că sunt căliţi de viaţă, că au trecut prin toate suferinţele imaginabile şi pot emite păreri pertinente despre viaţă. Cine le-a spus lor că se pot numi bărbaţi sau femei? La ce sistem de valori se raportează ei când îşi evaluează experienţa vastă? Cine sunt ei să conteste importanţa istoriei, a învăţăturilor lăsate de cei dinainte, a întâietăţii bătrânilor în societate?
Păi, mie personal îmi vine să râd citind majoritatea blogurilor de domnişoare care au (avut) o mare iubire în viaţă şi acum vorbesc despre El, copii, El, îmbătrânire împreună, El, sentimentele înălţătoare, oh cât de perfect e El, vreţi să fiţi şi voi ca mine? păi să vă împărtăşesc din cunoştintele mele. Apoi mai sunt bărbaţii, care nu au ce împărtăşi pe bloguri că deh, e common knowledge, fute cât prinzi şi devii mai bărbat. Ăştia sunt mai puţin exhibiţionişti dar scoţi tot ce vrei să obţii de la ei la o bere. Repet, ce te face bărbat? Permisul de conducere? O partidă în trei? Trei relaţii serioase? Maşină proprie, muşchi? Eu o să mă trezesc pe la vreo 40 de ani give-or-take să îmi recitesc textele (criză de mijloc, deh) şi o să dau peste fraza asta şi o să îmi zic: hei, chiar... oare acum am devenit bărbat? Pentru că nu-mi imaginez cum aş putea să mă numesc astfel, ce m-ar putea transforma peste noapte în tatăl meu.
Aşa e, tatăl meu e un bărbat adevărat. Şi cred că e de vină căsnicia şi mai ales copiii. Asta te trezeşte la realitate garantat, feminin sau masculin, din momentul ăla devii adult cu responsabilităţi REALE (nu job, rate, prostii de-astea). Cred că e testul suprem al vieţii pe care eu nu mă simt dispus să îl dau, o să vă povestesc mai încolo de ce.
Revenind, probabil armata era o bornă destul de importantă de atins în drumul către desăvârşirea masculinităţii macho moderne. Părere proprie şi personală, dar când eram mic şi slab (adică înalt şi slab) mă gândeam cum ar fi să merg în Legiunea Străină, văzusem film cu Van Damme, hehe, şi să ies bărbat călit de acolo, cicatrici, lupte, disciplină, chestii. Acum, am destul echilibru (îmi spun mie) să fiu moderat când vorbesc despre mine: eu sunt un băiat, cel mult un tip. Nu sunt un bărbat. Nu am trăit vremuri tulburi, nu a trebuit să mă întreţin singur încă (absolut independent), nu am avut grijă de un suflet viu, nu mi-am făcut propria mâncare zi după zi, nu am disciplină, nu am terminat facultatea, nu mi-am câştigat un acoperiş prin muncă, nu am alergat vreodată un maraton, nu am avut putere de decizie, nu am fost the best that I can be. Şi e ok, în principiu drumul contează, nu destinaţia - nu chiar cum e ilustrat aici, mai degrabă aş zice că e mai important drumul dacă ai partenerii de călătorie potriviţi. Nu urmăresc să devin bărbat, doar să remediez cât mai multe din sechelele adolescenţei, ceea ce e cam în aceeaşi direcţie. Şi n-am să dau vreodată sfaturi în calitate de bărbat, poate doar ca şi prieten. Şi om vedea unde ajungem.
Mă mai gândesc şi mai scriu.
