Ca ma tot minunam de toate concertele care au loc pe la noi anul asta, de data asta a venit randul sportului. Campionatul nostru merge bine, in sensul ca e disputat, azi si ieri am vazut fotbal de calitate (cat de cat), Otelul iar a batut cu 5-1 :D si Dinamo a castigat campionatul (aici nu sunt pro sau contra).

Adolescentii chinezi sunt din ce in ce mai dependenti (exista comparativ?) de internet si jocuri online. Si guvernul lor recunoaste pericolul crescand.. ma rog, nu mai stiu care era legatura cu guvernul, dar ideea e ca sunt centre de dezintoxicare, unde ii pun sa doarma normal (lol), exercitii fizice si sa se joace cu alti copii cu arme de jucarie. Era unu care spunea ca viseaza si noaptea jocuri, traieste pentru jocuri (online).
Acu, sa zicem ca stirile vorbeau de zeci de ore pe luna, categorie in care ma incadrez si eu (la o adica, mai toti bloggerii), numai ca eu nu ma joc decat sudoku online. Mi-a pierit interesul pentru jocuri acum ceva timp, apogeul probabil a fost acum un an-juma de an, cand ma jucam mainly CS.
Trist este insa un caz din pacate prea apropiat de mine, un coleg de camera pe care, cu spiritul meu de observatie "exceptional", il vad tot timpul la calculator, se scoala dimineata si cu ochii mijiti de somn se pune la comp, pot trece si ore pana cand se duce chiar si la baie, nu prea il vad iesind din camera, cand il vad e ceva deosebit, probabil 80% din timpul petrecut la calculator se joaca, alte detalii sunt irelevante cred... Am incercat sa il ajut in felul meu mai stramb, nu a mers. Mi se pare trist. Asa a fost dintotdeauna. Macar pana acum ceva timp il mai scotea prietena din camera. Acum nu mai sunt impreuna, si tare ma tem ca nu o sa il mai miste nimeni de pe scaunul ala (un scaun deja a cedat sub el). Oricum, sper sa nu citeasca blogul asta .

In alta ordine de idei, cineva (ma gandesc ca poate ar fi o surpriza, deci nu dezvalui inca numele) vrea sa faca un tablou cu poze de bloggeri si colecteaza. Io nu prea stiu bloggeri, insa pot sa ma laud ca am fost adaugat pe messenger de Cristi Roman, om serios :).

Duminica dupa-amiaza ne infiintam la Caraiman cabana. Parca am zis ca pe ultima portiune de traseu injurasem si spurcasem toti dracii ce ma pusesera sa vin la munte, in loc sa merg la mare cu alde Diana. Vorba aia, vedeam si sex in public. Cand am ajuns s-au calmat spiritele, noi aveam in minte sa mergem la Babele sa stam, dar ne-a trecut repede.

A se nota ca excursia asta (stai sa vezi! ce s-a intamplat in a doua zi) am facut-o in adidasii astia si cu rucsacu asta. Nu tocmai de munte! Astia au talpa de bocanc, cum ar veni, si am mai fost cu ei la munte de 2 ori, dragutii de ei! In doi ani de zile nu m-au dezamagit o data!
Si atarnatorul asta e destul de mare pentru a putea fi folosit pentru chestii de-astea, dar destul de mic incat sa fie si misto, adica estetic, adica intelegi tu ce vreau sa zic, ca e Reebok sâc. Si il iau oriunde merg (punct)
Si deci am stat la prici, 13 oameni pe 12 locuri. Eram 8 baieti si 5 fete parca, exact inainte de plecare se retrasesera doi. Eh, daca nu se retrageau ei, noi unde mai stateam?!
A doua zi m-am sculat foarte prost dispus si eram sa bat pe cineva. Nu stiu de ce, dar oricum n-am facut-o. In schimb, baietii destepti au propus drum pana la Omu. Eu nu, ca nu merg, pe mine nu ma bagase nimeni in seama pana in momentul plecarii, ma rog, frustrari de-ale mele, neimportante pentru oameni importanti.
Am plecat. In prima jumatate de ora, de 10 ori am vrut sa ma intorc din drum. Asta pentru ca nu aveam nici un chef si pentru ca inceputul e intotdeauna cel mai greu. Si pentru ca traseul se anunta a fi de 7 ore dus intors si totul era alb.
(ala-s eu)
Am ajuns la Omu, ceatza peste tot (am auzit ca ar fi fost o piatra in zona care se chema piscul varfului whateva). Nu am zis ca trei sferturi din drum a fost soare puternic de nu puteai sa te uiti nicaieri. Asa ne-am bronzat cu totii.

Intoarcerea a fost in pas saltat, efectiv. Daca la urcare am facut 3 ore, la coborare am facut maxim 2. Si m-am udat ceva de speriat. Did i mention that i hate snow?
Seara a fost ok, noaptea a fost de groaza: jumatate de noapte nu am putut dormi, pe motiv ca nu puteam tine ochii nici inchisi, nici deschisi. Am lacrimat cat pentru cativa ani de acum incolo (si n-am fost singurul - nu nu, fara smiorcaituri!) si a doua zi aveam toti fatza impietrita.
N-am mai indurat drumul de coborare si am folosit si eu pentru prima data telecabina. Ne-am relaxat oarecum prin Busteni, la bunicii lui Mike care ne-au hranit ceva de speriat (eram 4) si apoi rendez-vous in gara tu toti, mai putin 2 care au evadat in Bv. Si de aici nu mai e nimic de zis, decat ca acum culeg roadele acestei excursii unice (notice the bold & stuff). Mi se descompune fatza, am auzit zvonuri cum ca n-as fi singur, macar de-as fi, ca eu nu ies din casa asa.
Si ca bonus am primit gat inflamat, raceala sora cu gripa, plus agravarea chestiei astea de-o am in cap.
La (mai) mare!

Tocmai am avut un moment de nebunie, in care m-am gandit sa sterg tot ce tine de virtual, mai putin id-ul sau poate mailul. Si nici la blog nu as putea sa renunt asa usor.
Acum sa calculam: chiar nu am asa multe chestii. De mine depind vreo 130 de oameni din serie, asta daca vreau sa sterg grupul seriei. Am conturi mai peste tot, desi prea putine sunt active. Vreau sa sterg Hi5, last.fm, contul de blogger, contul secundar de yahoo, sa ma dezabonez de la toate grupurile mai putin cele de scoala, sa sterg toate blogurile din blogroll si sa scot feed readerul si sa .. cam atat. Dar oare daca as sterge si id-ul cat de grav ar fi? Vreo luna nu si-ar da seama nimeni, sunt convins. In a doua luna, poate poate ...
Ma mai gandesc.

Trenul spre Busteni. Acceleratul, ca sa ajungem mai devreme cu o ora si sa nu riscam ploaie. Am debarcat in Busteni, optimisti, nerabdatori, alea alea. Trebuia sa urcam pe la Silva, si eu mandru nevoie mare ca am mai fost pe aici. Cand am pasit pe pod, sa iesim din oras, ma incerca o mare bucurie, si ma miram cum de ma gandisem sa nu mai vin, din cauza unei insignifiante febre musculare. Va fi misto, imi ziceam. Era doar inceputul. Cand s-a bifurcat drumul, grupul a vrut sa mearga la Urlatoarea, ca nu o vazusera. Moama, mi-am dat seama ca pana si eu fusesem pe aici. Dar a fost un drum super lejer, comparativ cu orice alt drum. Nu inteleg de ce e punct de atractie turistica locul asta, ca e doar o cascaduta care urla discret, probabil pentru ca se ajunge usor, ca am vazut si babe si copii mici plimbandu-se ca in parc. Si noi, increzatori, (unii dintre noi chiar naivi, as indrazni) ne-am regrupat si am purces spre celebrul (sau nu?) traseu Jepii Mici.
De la inceput traseul nu mi s-a parut super lejer (zise eu) dar nici nu ma asteptam sa fie. Traseul asta e inchis chipurile pana pe 30 aprilie. Deh, suntem cu 2 zile mai devreme, nu- i bai. Si purcedem noi, 13 la numar, unii mai caliti, restul mai varza. Ne-am rasfirat noi pe tot traseul, eu am ajuns sa fac majoritatea traseului cu Mike, care avea conditie fizica mai slaba ca a mea. Am glumit, ne-am distrat. Ne-am extenuat. De cand au inceput portiunile cu zapada, parca a fost mai palpitant, mai ales daca era proaspata si adanca, sa ne afundam in ea. Oh goodie, deja vu. Si totusi pana acum nu vazusem nimic. Ultima portiune de drum a fost parca scoasa din filme horror cu alpinisti. Ca sa fie si mai palpitant, am luat-o pe un drum gresit, desi numai drum nu era: numai zapada intr-o vale ca o palnie. Zapada cu namol. Pentru 5 minute m-am simtit ok, uitandu-ma la peisaj; m-a cuprins o liniste placuta. "Vraja" s-a spulberat cand m-a sunat cineva sa ma anunte ca am gresit drumul.. Deci din momentul asta, am inceput sa blestem si sa suier printre dinti pana am ajuns cu chiu cu vai la Caraiman.

Diagnostic: dermatita seboreica la scalp.
Reteta: Ketonal sampon, Ketoconazol pastile.
So far so good.
Se merge la cabinetul studentesc pentru a se face reteta gratuita. Samponul nu se poate, este cosmetic. Dar pastilele cik sunt scumpe, deci doctorul imi face o reteta gratuita.
Acum incepe distractia.
Farmacia nr.1: nu se pune problema de reteta gratuita, nu are samponul, in schimb imi iau ceva pentru pungile de sub ochi, accentuate de la soarele reflectat in zapada la care am fost supus.
Farmacia nr.2: stau 15 minute la coada, cu 3 oameni in fata. Farmacista sta 5 minute sa descifreze numele samponului, apoi imi zice ca nu are. De reteta gratuita nici nu poate fi vorba.
Farmacia nr.3: Femeia de la ghiseu sta 5 minute sa descifreze numele samponului, apoi imi zice ca ma costa 50 lei. Eu cu gura cascata. Intreb de reteta gratuita. Pai, aici scrie 30 de pastile, si eu nu am decat 26, asa ca va rog sa incercati in alta parte.
Farmacia nr.4: Sta aproape 5 minute sa descifreze numele samponului, nu reuseste. In schimb, ii arat reteta gratuita. Ma intreaba: vreti produsul romanesc sau va dau Nizoral? Pai eu vreau sa iau reteta gratuita, sa nu dau bani. Pai n-am produsul romanesc, pentru Nizoral trebuie sa dati 28 lei diferenta.
Farmacia nr.5: Nu avem samponul acela. Butoneaza farmacista numele medicamentului de pe reteta, dupa ce imi spusese ca il au. Trec 2-3 minute, apoi zice: nu il accepta ca fiind gratuit, noi avem gratuit de la firma X, asta e de la firma Y... Pentru produsul nostru trebuie sa dati 6 lei pe 10 pastile...
Farmacia nr.6: Dati-mi sa vad reteta. Stau 5 minute cu inima cat un purice, cand femeia scoate 3 cutii de pastile dintr-un sertar. Nu imi vine sa cred. Chiar aveti? Da, avem. Si samponul asta il aveti? Sta si contempla 2 minute si zice: Uite, avem asta, 27 lei. Nu aveam bani, asa ca am tras o fuga de la Rossetti la BRD de pe Victoriei si inapoi.Cred ca am iesit cel mai putin prost.
Credeam ca au fost mai multe farmacii :)