Expat Mish Blog
I don't hate people, I just feel better when they aren't around

pro

eu ştiu ce e bine pentru mine şi nu-mi pasă de tine. sunt egoist şi intolerant şi nu există dreptate în lumea mea.

sunt un bătrân puturos care a uitat să se bucure de viaţă. îmi petrec zilele în aşteptarea tinereţii pierdute, amăgindu-mă cu surogate intoxicante, produşi chimici şi afecţiune închipuită.

nu sunt capabil de sentimente nobile. cuvintele sunt ieftine, nu costă nimic să scrii două vorbe care mimează un interes vag, pe care îl manifest de trei ori pe an, frecvenţa maximă de interacţiune, limită peste care aş intra în şoc şi mecanismul s-ar deregla preţ de un anotimp-depresie.

am devenit eternul întârziat, un businessman perpetuu care pierde trenul şi tu priveşti înapoi cu o mină dezamăgită. eu sunt cel care nu e în stare să se ridice la înălţimea ta.

sunt rece, neplamadit şi crud, ca cel mai prost aluat făcut vreodată, uitat undeva în bucătărie. cine stă să frământe o pâine din făină aşa proastă, când poţi ieşi să mănânci la restaurant? nu intru nici la categoria ciudăţenii culinare, doar cea mai nereuşită încercare.

sunt sportivul tipic american, prototipul pentru american jock, şi-a petrecut tinereţea antrenându-se pentru performanţă şi succes dar îşi petrece viaţa în alcool şi mizerie. în dreapta mea nu e nici o curvă sifilitică, nimeni nu îşi iroseşte talentele alături de mine, au mai multe şanse riscându-şi infecţiile într-un bordel thailandez.

sunt ca o glumă proastă de la hollywood, un stereotip format din cuvinte precum "anal", "the laughing stock", "40 year old virgin". nimeni nu se înghesuie la biroul meu şi niciodată nu sunt invitat la ieşirile în oraş cu 'gașca'. în general, sunt indezirabil.

sunt dezamăgirea, ruşinea, amintirea palidă a cuiva plăcut, amuzant, cuminte şi inteligent. ți-e jenă să-ţi recunoşti şi ţie că ai căzut în capcana aparenţelor, nu-ţi poţi aminti ultima oară când nu ţi-ai dorit să mă dau de trei ori peste cap şi să dispar de tot.

sunt fostul talent devenit risipă, fostul făt frumos ajuns epavă, fostul iubit degradat la stadiul de prieten în plus pe facebook pe care nu-l ştergi din bun simţ, fostul om, actual vampir de sentimente, iubire, bucurie şi viaţă.

îndepărtează-te cât mai poţi.

 

Sfatul lui Jimmy Carr pentru cine vrea să se apuce de comedie e să fii fan al comediei în primul rând: începi cu spectacolele mari, apoi prinzi show-uri scurte în cluburi medii, ca în final să mergi în pub-uri unde poţi asista la viitoare talente ale comediei. Problema e că la noi nu există aşa ceva.

Ca să te apuci de comedie în România trebuie să fii genial, părerea mea. Sunt puţine lucruri care ar prinde la noi şi sunt puţine care au prins de-a lungul timpului, cel puţin aşa cred eu. Fără să menţionez Toma Caragiu sau alţi actori care delectau publicul pre-decembrist înainte de naşterea mea, mă rezum la ce cunosc şi ce-am prins şi eu, mai mult sau mai puţin.
Pentru mine comedia în România e reprezentată de Vacanţa Mare. Au început la început, early 90's, au luat-o încet, din provincie/Craiova, au descoperit ce face lumea să râdă şi cu o tonă de talent au ajuns în vârf şi au stat acolo multă vreme, din ce-mi aduc aminte. Iniţial erau trei, Mugur, Radu şi Semaka/Dan Sava. I-am prins ca toţi ceilalţi la TV şi mă hlizeam necunoscător împreună cu familia, Garcea, Leana şi Costel, de-astea. Ulterior le-am descoperit spectacolele de pe litoral, hit-uri ani la rând, care mi-au întregit imaginea.
Da, Vacanţa Mare ar fi putut fi mult mai buni, mult mai rafinaţi. Dar au reuşit ceva unic, anume să capteze atenţia multor categorii sociale pentru că umorul lor era 70% pentru proşti/masa de oameni îndobitociţi, 25% politic şi 5% rafinat. Evident, în cele 70% erau incluse glume cu ţigani, unguri, moldoveni, ardeleni, olteni, curve, prostituţie, sex sex sex, toate chestiile la care în general lumea râde, pentru că ne unesc pe toţi: dacă erai moldovean, râdeai de olteni şi ardeleni, dacă erai ţigan rdeai de poliţişti, dacă erai poliţist... ei bine, ăştia nu cred că erau fani.
Divertis mereu mi-au părut a se teme de ceva, umorul lor era prea sugerat şi prea puţin direct. Pe Vacanţa Mare o durea în coccis, clienţii politici preferaţi fiind Năstase, Ili, Ciorbea, Vodcăroiu, de-ăştia. În plus, cei trei erau incredibili de talentaţi, Mugur şi Radu cântau la chitară, blondu făcea absolut toate feţele din lume, Mugur şi Sava (blondu) îşi intrau la perfecţie în rolul de ţigani, plus că Mugur e nebun, după cum ştiţi şi voi, cred.
Declinul a început după moartea lui Dan Sava, dacă ar fi să aleg un favorit el ar fi, omul putea să se strâmbe o oră pe scenă şi tot scotea mai multe râsete (de la mine) decât Divertis.

Tot ce a apărut după aia la TV nu intră în categoria comedie, gen Cârcotaşii sau Mondenii/Trăzniti în Nato şi ce alte trăznăi mai sunt. DOD a fost o încercare timidă de one-man show bazat în principal pe prosteala lui Doru pe scenă, a mers o dată pentru mine după care s-a terminat. Apoi au urmat standup-urile din cluburi bucureştene din care nu am văzut decât Trupa Deko o singură dată în cafeneaua originală, acum 2 sau mai bine ani. Bine am făcut, pentru că am râs cum nu o făcusem de mult, mi s-au părut absolut geniali doi din trei, deşi mi-au spus cei cu care am fost că materialele se tot repetau de un an jumate. Poate de-aia nici nu m-am mai dus apoi, deşi am vrut. Da, ăştia sunt buni, ştiu că mergeau şi prin ţară cu spectacolele, dar vreau ceva mai mare, mai mult, mai amuzant!
În afară de ei, am văzut pe Tibi Neuronu la RBF 2009, a încercat nişte umor pentru tocilari, nu i-a ieşit, băga el nişte sex, masturbare, etc. S-ar putea să fi fost o mulţime frigidă, n-au mişcat la absolut nimic din ce-a fost pe scenă, dar hai să fim serioşi, Hi-Q...
Eu de-atunci n-am mai văzut nimic, nici n-am mai auzit nimic. Online sunt porumbeii şi alte diverse one-line-comic-strips care nu îmi satisfac pofta enormă de comedie. Încă mai aştept.

Eheheee, dar afară, nene, afară e altă treabă (şi alt post).

 

Obviously I'z not the king of cooks. Dar având în vedere situaţia în care mă aflu şi discursul lui Jamie Oliver, cred că mă descurc mai bine decât milioane de americani, cu tot cu stindardul lor erect de viaţă.
Cât timp am avut condiţiile ideale de gătit a.k.a. a gourmand's dream, nu le-am exploatat cum aş fi putut. Plite oale palete răzătoare hotă spaţiu cât cuprinde, doar că m-a dus un pic capul şi n-am luat calea către excesul de experimente culinare; dacă aş fi făcut-o, acum nu mai eram aici, nu mai aveam nici un sfanţ. Credeam că mâncarea în piaţă e mai ieftină, de unde, tot în supermarket te duci să cumperi carne, fructe şi legume. La greci şi turci încă nu am ajuns, din păcate, dar nimic nu e pierdut (mereu îmi spun asta, mai e timp, mai e timp).
Acum am două plite. Aş putea să gătesc şi la ochiuri cu gaz, dar prefer intimitatea. Am găsit cu foarte mult noroc un magazin cu ustensile de bucătărie mai ieftine ca în Ro, I shit you not. Aşa că m-am înarmat cu o oală de ciorbă şi o cratiţă pentru orezuri şi chestii, urmează vremuri grele - v-am zis că în Olanda se poate mânca de 100 euro pe lună? Numai să vrei fii obligat.
Am observat că am nevoie de indicaţii o singură dată. Multe ciorbe sunt esenţial la fel, dar de fiecare dată când schimb carnea o întreb pe maică-mea cum se face. De perişoare? Dar cea de văcuţă? Ciorbă de legume? Cum se fac tăiţeii? etc. După prima dată, totul devine extrem de familiar şi chiar plăcut, e mişto să te simţi ca o gospodină din anii 70. Surprinzător sau poate nu e faptul că aproape mereu uit să pun câte ceva, sare, ulei, ţelină uscată, etc, dar fac un spinoff şi spun că am schimbat reţeta.
Singura mea problemă culinară e limitarea, parţial de ustensile parţial de istorie. De imaginaţie nu-mi fac griji, am cărţi de bucate să-mi ajungă o viaţă şi urmăresc destule bloguri relevante. Însă faptul că am fost pretenţios la mâncare când eram mic îmi aminteşte de un pumn de mâncăruri ciclic, ciorbă, orez, cartofi prăjiţi, mazăre, salată de cartofi, piure, adaugă diverse cărnuri şi aia e. Nu e vina mea, am avut hepatită când eram mic. Ce-am reuşit să introduc în cercul ăsta vicios sunt paste, dulciuri (care nu se pun)... şi cam atât, să fiu al naibii.
Din păcate nu deţin aragaz, ceea ce nu ar trebui să mă afecteze prea tare pentru că am trăit 3 luni fără ochiuri, aragaz ORI frigider, la sfârşitul celor 5 ani glorioşi de facultate. Dacă am supravieţuit atunci, o să trec peste orice aici. Numai bani să fie.

 

Arhivă blog

Label Cloud