Îmi pare rău să vă dezamăgessc, dar o să fac o altă recenzie de film!

The Change-Up

 Deci cumpără o sticlă de Ruby Port și începe să bei, după o zi lungă la muncă. Deschide filmul ăsta. E preferabil să ai penis în loc de vagin. 
 
 Ce se întâmplă în filmul ăsta:
 
 - un film în care un tip măritat și workaholic, cu trei copii, se pișă într-o fântână cu cel mai bun prieten al lui, afemeiat drogat iresponsabil actor în soft-porn, și schimbă corpurile între ei. What's not to like? 

-Olivia Wilde. Exemplific cu screenshot-uri:

 - se întâmplă mult aproape-sex, de la ew-you're-gross-you-just-took-a-shit-I-don't-want-to-fuck-you, până la omfg-this-is-olivia-wilde-topless-on-my-lap-but-I-gotta-stick-to-the-script (goddamnit if there ever were small tits this sexy...!).
 
 - băăăăăi, e sentimentul ăla de 80's film all over again, cu body switching și muuuuuultă panaramă, scenariștii au muncit din greu să născocească dialoguri geniale precum:
"- hey, I always thought your wife was a nice lady, but she talks like a dock worker and she shits like one too, plus I used to think your kids are adorable but they're not, they're fucking bananas.
-can I help you? 
-here's the deal. I got two screaming... hold on, what's with all the heavy breathing, are you jerking off? 
- no, i'm no.... yes, yes I am. Look, I never get this kind of privacy no more.
-isn't that kind of my dick though?
- is that weird?
-youuuu ask yourself that!
- it hooks to the side a bit...
- use your left hand, you get a little bit more torque.
-oh that's cool, thank you."

"- take off my bra.
-all of it?
- just the parts covering the breasts." (visez să am o astfel de conversație la un moment dat in life)

-  ajungi să vezi un tip fără responsabilități cum devine om mare și jonglează copii și nevastă și slujbă (ceea ce e ușor, presupun, atâta timp cât știi că e un post temporar) și celălalt om, obișnuit cu sculatul la 6 dimineața și 12 ore pe zi de muncă în fiecare zi, cu obligațiuni și program stabilit, un fel de twilight zone în care mă situez și yours truly (mai mult spre prima variantă, but still)
 
 Atât am avut de spus despre filmul ăsta, dar trebuie să-mi admirați dedicația, o sticlă de Porto de 19% nu e ușor de dovedit, am făcut și screenshot-uri pentru voi, am și gândit  :-<

Bonus Christina Hendricks completely off-topic:

 Cars 2 - cel mai ridicol film făcut în secolul ăsta!
 
 De când a apărut filmul am tot citit recenzii despre "how the mighty have fallen", în privința Pixar, ofc. Și mă tot întrebam de ce, că doar primul film a fost cu mașini vorbitoare, care au ochi în loc de parbriz și sunt oarecum organice - au și o gură în față, unde ar trebui să fie radiatorul. Ce puteau să adauge mai puțin credibil de atât? Ei bine, multe. În filmul ăsta apar, pe rând:
 
 - spioni britanici care nu conduc un Aston Martin, ci sunt un Aston Martin. Mă rog, dacă am pus botul la James Bond, suspendăm disbăliful și pentru mașini vorbitoare - dar nu și pentru mașini zburătoare sau care fac scufundări și au nevoie de mască de oxigen.
 
 - mașini care au dinți; mașinile britanice au dinți perfecți și albi, alea cu accent de hillbilly au doar doi dinți în față. Mai e și o mașină care are un monoclu - ați ghicit, are accent german.
 
 - altfel de vehicule care sunt ajutătoare, cum ar fi avioane. În situația asta, mașinile sunt în vârful lanțului trofic și avioanele sunt un fel de cai sau câini. Practic, totul e forțat să se adapteze filmului, în Japonia ai sumo între mașini, ai mașini cu ochii oblici, pălării conice sau costume tradiționale. N-au rezistat nici tentației de-a hrăni o mașină americană ignorantă cu wasabi (unde s-a dus mâncarea?)
 
 -scene de karate. Aha, între mașini. Spionul britanic știe să se bată și rupe bucile (roțile) a 3 mașini care chipurile îl încolțiseră.
 
 - o scrisoare de adio. Cum plm scrie o mașină?
 
 - în Paris vezi mașini îndrăgostite pe poduri (orly?) și mașini cu baghete sub braț. În Italia îs niște mașini care cântă la niște instrumente. Jur că am pus pauză de vreo 4-5 ori, nu pot să-mi dau seama cu ce le țin și cu ce suflă. Apoi mă-să cuiva îi zice unei mașini că să-i facă niște paste să o îngrașe (pe el, masculin, o mașină, să îl îngrașe).
 
 - sistem de deghizare bazat pe activare vocală cel mai bine descris prin "magie". Adică "fă-mă o altă mașină, cu altă structură și alte componente" și pam!
 
 - cireașa de pe tort, ultima cursă e în Londra unde nu se poate să nu avem o regină auto, nu?
 
 - niște tipi răi care sunt aruncați într-un pub londonez, unde varsă berile unor mașini britanice care apoi le dau o bătută de-aia de le sar roțile... știți voi!
 
 - apoi, spre final, vezi și niște polițiști britanici, adică mașini cu pălării de-alea rotunde, și serviciile secrete care o păzesc pe regină, aka o duzină de Range Rover negre. Țărănoiul plin de rugină sudist american salvează ziua și e făcut Sir de regină cu antena aia. Și asta a fost tot!

Nu-mi dau seama cum a ajuns Michael Caine să facă un film cu Larry the Cable Guy, apocalipsa e într-adevăr aproape.

Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.