Ok, problemă de logică. Se spune din bătrâni să trăieşti din plin fiecare zi - asta poate pentru că erau bătrâni şi era foarte probabil să le fie ultima zi? - moving on! Să trăieşti din plin, să nu laşi flacăra să moară. Plin de pasiune, căutând să profiţi la maxim de ceea ce are de oferit lumea asta, nu se ştie niciodată când se va termina. Asta nu înseamnă a presupune ce-i mai rău, recte să crezi că mori cât de curând. Dimpotrivă, alimentat de un adevăr inevitabil, devii plin de optimism în legătură cu lucrurile care pe care le poţi face, prinzând aripi. Pe scurt, devii un optimist. Nu?
Asta e deducţia mea de până acum, dacă am greşit, îmi cer scuze.
Cealaltă faţă a monedei ar fi să nu trăieşti din plin fiecare zi. Pe această parte mă aflu şi eu, trebuie să recunosc. Nu fac nici pe departe uz maximal de fiecare zi în această ţară pentru care m-au felicitat mulţi, prea mulţi încă, înainte de plecare. Nimeni nu s-a gândit să îmi zică some real shit, scuzaţi-mi franceza, toată lumea s-a gândit că voi fuma şi voi bea şi voi mânca ciuperci şi voi fute, probabil, prostituate, cine ştie. Ei bine, eu nu fac nimic din toate astea (mai puţin băutul). Eu procrastinez. Dar ce este procrastinatul, doamnelor şi domnilor, decât un cuvânt care nu există în dicţionar speranţa într-o zi de mâine mai bună? Nu este oare adevărat că, în fapt, eu sunt cel cu speranţa vie, cel cu încredere în ziua de mâine, adevăratul optimist? Privind cu seninătate în viitor, am tăria de a vedea că lucrurile bune vor ajunge într-un final şi la mine, sau eu voi ajunge la lucrurile bune, după caz. Fără speranţa că voi putea face şi mâine ce am de făcut azi, ce ne mai rămâne? Dacă ne-am consuma şi am face totul prea repede, ce ne-ar rămâne? Păi în primul rând ne-am obosi prematur şi am trăi mai puţin, asta e clar. Apoi, cine ştie cum printr-un hazard probabilistic chiar ajungem să nu mai avem nimic de făcut, pentru că le-am făcut pe toate. Atunci pentru ce mai trăieşti? Ai putea ajunge să îţi doreşti ca lucrurile să se fi terminat mai devreme, poate.
Dar eu, având mereu speranţa că ziua de mâine poate fi mai bună, mai productivă, mai utilă, eu sunt adevăratul optimist undercover. Iată că v-aţi înşelat cu tonţii!
Ei bine, ei s-au ridicat, au văzut ce lipseşte şi au făcut ceea ce multora ne e prea greu să facem: au început. Bine, înainte de aia a fost şi decizia, dar asta uneori e prea subtilă :). Au avut o idee şi au executat-o pentru binele altora, nu (numai) pentru satisfacţia lor. Fie că au făcut-o pentru binele unor oameni mai puţin norocoşi sau pentru a oferi şi altora şansa pe care au avut-o ei, până la a se zbate pentru ceva mai presus de noi toţi, cu toate că suntem ignoranţi compleţi, aceşti oameni m-au marcat pentru totdeauna.
În ordine fix alfabetică, Ela este cea care a creat prima comunitate pentru oameni cu dizabilităţi din România, lucru apreciat de cei mai mulţi bloggeri care o cunosc (virtual sau nu). Când te gândeşti la oamenii care au făcut primul pas într-o anumită direcţie, mereu ei sunt numiţi vizionari, genii, înaintea timpului lor. Mă rog, asta era pentru chestii tehnice. Ce ştiu e că Ela e o tipă super de treabă, suspect de binevoitoare şi plină de viaţă şi optimism (are you taking something for that?) şi uneori e molipsitor. Şi mai ştiu că atunci când poţi spune că ai schimbat viaţa unui om măcar, eşti mai bun decât majoritatea dintre noi. Când mă uit la cum se petrec lucrurile în Olanda, unde oamenii imobilizaţi în scaune cu rotile sunt ajutaţi şi li se oferă aceleaşi şanse ca celorlalţi (un tip în scaunul cu rotile a parcurs juma de mall mai repede ca mine, cu tot cu scări) mă gândesc cu groază cum la noi maxim trei staţii de metrou au dotări pentru cărucioare. Sper să se schimbe ceva, măcar în 20 de ani.
Domnişoara Irina, sau super-Irina, dacă vreţi, munceşte, citeşte, (nu prea) mănâncă şi a înfiinţat o secţie ESN în cadrul UniBuc, încercând să creeze pe cât posibil aceleaşi condiţii de care s-a bucurat şi ea la rândul ei în urmă cu un an: oameni de treabă şi prietenoşi, distracţii organizate, petreceri tematice, pe scurt, o experienţă de neuitat. Oamenii care vin în Bucureşti au nevoie de prieteni şi băutură, eu ştiu cum mă simt aici, departe de casă şi cunoscuţi. Ceea ce face iniţiativa ei cu atât mai lăudabilă. Ştiu că este o muncă în echipă (halal muncă! băutură şi costumaţii :> ) şi trebuie apreciat şi efortul celorlalte persoane (dintre care o cunosc pe Nico *wave!*) dar asta nu diminuează cu nimic realizarea visului ei de a da înapoi ceea ce a primit. Nu putem decât să ne înclinăm şi următoarea data când ne aflăm prin Bucureşti să picăm şi noi *întâmplător* la una din petrecerile lor (am auzit că sunt multe femei pe-acolo :-" ).
Liana este preşedinta organizaţiei ecologice EcoAssist cu care am avut plăcerea să interacţionez (şi cu ea, şi cu organizaţia). Oamenii ăştia fac ceea ce nimeni nu se încumetă să facă, strâng după mizerabilii de români, reciclează materiale pe care noi le aruncăm nepăsători, plantează copaci pe când noi suntem cu mulţi ani în urma conştiinţei mondiale legate de conservarea mediului. Românii sunt pur şi simplu ignoranţi şi ei se luptă cu asta de la un proiect la altul. Fără publicitate, fără fonduri de sute de mii de euro, fără superstaruri ca Bucurenci, fără afaceri ca Cicloteque, care dintr-o idee excelentă a devenit o realitate care scârţâie. Nu că proiectele ecologice de sute de mii de euro ar fi rele, doar evidenţiez meritul deosebit pe care îl au Liana şi colegii ei (nu mai ştiu decât pe Geo *wave*) în realizarea unor proiecte foarte mari, cu sprijin de la voluntari şi administraţiile parcurilor montane pe care le-au curăţat şi atât (si atat sprijin). Eu am aflat de ei dintr-o întâmplare, prin Metropotam, şi cred că merită mai mult, merită ajutaţi să pună în aplicare planuri la scară mai mare. Dumnezeule, iar încep să dau exemple SF dintr-o lume unde canalele sunt înverzite, jumătate din spaţiul verde bucureştean se află într-un oraş de zece ori mai mic, unde străzile sunt suspect de curate iar lucrurile chiar se reciclează (se plătesc 25 de eurocenți pentru fiecare recipient de plastic cumpărat, recipient pe care poţi returna folosind automatele aflate fiecare supermarket și îţi recuperezi banii)... ete am dat exemple.
I salute you.
Eu sunt un bucătar amator. Şi când zic amator nu fac fițe ca Jollyca, ci eu chiar sunt complet şi (i)remediabil amator. Cât am stat cu părinţii n-am avut un impuls către artele gastronomice care să se întindă pe mai multe secunde, apoi la cămin s-a petrecut tragedia culinară a vieţii mele, în momentele în care, plecat fiind de-acasă, păduri cutreieram ar fi trebuit să învăţ să gătesc, tot ce am făcut a fost să încălzesc mâncare pe un reşou timp de 3 ani şi la cel mai ieftin cuptor cu microunde de pe piaţă restul de doi.
Ceea ce ne aduce la momentul zero, în care m-am trezit ca după o lungă siestă într-un living room cu aragaz cu patru ochiuri plite, coffee maker, fierbător, blender (haha, tocmai mi-am dat seama că avem blender) şi ustensile mai cuprinzătoare decât are casa mea din Galaţi. Şi dă-i cu cartofi prăjiţi, nene.
Starea de fapt s-a agravat, mâncarea zeilor (?) nemaifiind satisfăcătoare din punct de vedere oral. Acestea sunt momentele în care un mascul îşi dovedeşte bărbăţia, acesta este testul suprem al maturităţii, nu prima dată când faci sex, nu armata, nu facultatea, nu prima dată când tragi cocaină de pe fundul unei prostituate bisexuale, nu! Atunci când te poţi întreţine culinar (şi aici nu vorbesc despre mâncare) cu un meniu echilibrat şi variat, în care nu te duci mereu către sertarul de sus unde ai punga de 5 kile cu cartofi.
Oare ce am vrut să spun mai sus? Am vrut să spun că arta gastronomică, exersată cum trebuie, provoacă o satisfacţie nemăsurată, mai mult poate decât de nişte copii pe care îi modelezi după cum vrea muşchiu' tău şi apoi te întrebi când ajung la adolescenţă cu ce-ai greşit de te scuipă-n ochi. Nu. O friptură divină sau un tiramisu sublim nu îţi sunt nerecunoscători. Ei te lasă să le (îi) savurezi în tihnă, mai întâi vizual apoi tactil (?) şi apoi toate celelalte.
Problema mea este ca eu sunt complet lipsit de orizonturi. Am primit mai multe cărţi de bucate în format pdf - prea multe, aş zice, care se referă la bucătăria tradiţională românească, bucate internaţionale, aperitive, chinese recipes, reţete culinare exotice, etc. Şi eu tot nu ştiu ce să îmi fac care să varieze.
De făcut am făcut chestiile de bază, fasole, orez, mazăre, o ciorbă, o încercare de supă, diverse feluri de carne de pui în mai multe feluri. Duc dorul în special peştelui, care este al naibii de scump aici (şi oricum nu mă pricep la peşte), al ciorbelor de fasole, de zarzavat bine făcute (aici nu avem zarzavaturile româneşti sau cel puţin nu le găsesc eu), al plăcintelor şi cine mai ştie ce. Asta-i şi problema, că nu mai ştiu ce.
Ceea ce voiam să spun e că am nevoie de idei. În condiţiile în care aici carnea e mai scumpă decât mi-aş dori eu şi peştele e şi mai scump (dar să fiu al naibii dacă nu îmi fac o porţie mare de tot), eu am nevoie de idei originale gen fructe de mare, numai să ştiu că o să-mi placă (nu, nu caracatiţă), supă de orez, ceva carne de vită gătită mai fancy, nişte ciulamale, cine ştie (şi acum citez din vârful capului meu), orice care să îmi satisfacă gusturile oarecum restrictive (jur că nu e vina mea, am fost bolnav când eram mic); acest mic învăţăcel dutchlandez va aprecia nespus.
