Sa zicem ca o sa devin putred de bogat si ca imi voi permite tot ce se poate cumpara cu bani, intocmai ca Gigi Becali (in tonul discutiei de alaltaieri despre influenta nefasta a primului oier al tarii in randul tinerei generatii cu educatie putina sau deloc). Sa fim seriosi, nu sunt decat un lenes care se zbate in zadar sa-si depaseasca conditia. In concluzie, as angaja oameni sa faca diverse treburi pentru mine. Dar de care?

Asistent personal. Ei bine, eu sunt un om mai milos din fire. Deplang indelung soarta celor care au de suferit in urma interactiunilor cataclismice cu universul interior care este eu. Pe scurt, dau batai de cap. Cu siguranta as incerca sa imi iau un astfel de masochist in subordine, avertizandu-l in prealabil asupra tuturor pericolelor de la locul de munca, de altfel acestea ar fi incluse si in potentialul contract, unde va fi specificat "pot include, dar nu se rezuma la", dupa care voi adauga apoteotic dar verbal: se poate manifesta si sub forma de 'sindromul Naomi Campbell'. Think it through. Dar gasirea unui om care ma poate face sa fiu mai eficient, mai punctual, mai mai si mai mai ar fi cu siguranta un succes in cartea vietii (ciorna).

As cauta mult si bine un medic. Unul destul de generalist incat sa ma trateze si pentru mancarimi acolo jos, si pentru indigestii sau pneumonie, dar nu atat de generalist incat sa poata diagnostica doar raceala. Unu care sa fie exceptional de bun si pe care sa nu-l intereseze politica. Si o asistenta pe masura, una de-aia (4:20).

Un sofer e musai. Atat cat urasc eu masinile si soferii la modul general, mi-as lua un om care stie ce face care sa-mi conduca masina(ile?) in za weekends, pentru ca in timpul saptamanii as merge cu elicopterul.

Za butler. Baiatul asta e cam destul de clar nefolositor, deci probabil ca l-as lua doar daca ar fi tanar, femeie, sani naturali si destul de mari sau macar fund apetisant. Si m-as abtine.

O camerista e musai. Asta trebuie sa faca luna in casa, sa-mi faca paturile, sa nu comenteze la articole de vestimentatie intima aruncate pe ici pe colo si sa stie ca strap-on-urile nu se pun in acelasi sertar cu lubrifiantii (what?).

Febletea mea ar fi un bucatar. E chiar pacat ca barbatii stiu sa gateasca mai bine decat femeile, intr-un fel o bucatareasa sefa ar fi ideala, dar nu pot avea deplina incredere in indemanarea culinara a unei femei comparativ cu un barbat. Eh, si l-as pune eu pe omu asta sa ma invete. In continuare el ar gati la festinuri, mese principale, nunti, parastasu', orgii si divorturi. Dar micul dejun, prajiturile si salatele de fructe le-as face eu, sub supervizarea lui.

Stilist. Atat.

Aho, aho, prieten bun… Care stai pe mess acum… I-a opreste-te din scris… Si-asculta ce-am de zis… Chiar de esti cu DND… BE RIGHT BACK sau BRB… Sper sa nu imi dai ignore… Ca iti spun un plugusor… N-am intrat sa te stresez… Am intrat sa iti urez… La Multi Ani si fericire… Liste de id-uri pline!…… SARBATORI FERICITE!!

Ce-i drept, am cunoscut niste oameni interesanti. Am facut cate ceva, o noapte memorabila la mare, o noapte memorabila in oras, cateva momente placute, culmea, la tigara, niste zburat cu avionul si, singura realizare, am dat un examen de certificare si l-am luat. Romaneste.
In rest, nu am realizat absolut nimic. Ni-mic. Tot ce am urmarit sa ajung nu am ajuns, tot ce mi-am dorit sa am a ramas departe, persoana iubita este la ani lumina departare, in alta galaxie, sau poate ca m-am departat eu asa mult ca nu mai vad bine. Sunt un mare ratat, am zero idealuri atinse, la care se adauga un numar mare cu minus in fata la rubrica "Da-o-n bara pan-la vara" si iese ceva absurd, pe scara multimii Z. Toate chestiile alea care stau scrise frumos pe hartie s-au inmultit, asa e cand idealurile stau mult timp impreuna in aceeasi oala, se fut si fac copii. Am adaugat atatea lucruri pe lista de "to do" incat ma simt sufocat, dar mai mult decat asta imi ramane in gat nodul amar al neimplinirii.
Nimic.

Niciodata nu m-am putut pune impotriva curentului. Mereu starea de spirit mi-a dictat actiunile, gandurile, vorbele si cuvintele scrise. Momentul de fata reprezinta o fidela reprezentare a starii de fapt de mai sus.
Eu traiesc pentru doua chestii. Iubirea, a carei nevoie este genetic implantata in fiecare, si prietenii. Sunt convins ca nu sunt cel mai bun prieten dupa multe standarde, tocmai pentru ca sunt impotriva standardelor de orice fel. Ah ba nu, sunt salbatic. Dar nu exista situatie in care m-as alege pe mine in detrimentul prietenului meu, cel pentru care m-as arunca in Moskva (sau in cazul nostru, Dambovita cea de toate zilele) de numai mi s-ar cere. Nu am instincte materne, dar imi inchipui ca nu pot fi cu mult diferite fata de ce simt eu fiind legat de maini si de picioare neputand sa ajut pe omul drag mie. Nirvana nu poate fi atinsa decat prin atingerea celor doua idealuri, insa intr-o viata de om m-as putea multumi si cu fericirea celorlalti, atata timp cat am contribuit si eu cu macar cateva secunde la ea.
Exista regrete. Daca as putea sa o traiesc din nou, as face-o altfel. Daca as mai putea da o data sfatul ala, l-as da pe cel bun. Daca as fi in stare, m-as pozitiona strategic la 3 grade longitudine mai in fund de centrala de la Cernobîl, as manca icre de capra timp de o luna si as face surfing subacvatic, astfel incat sa devin super-erou cu jumatate de norma. Voi avea si costum, dar va fi facut de Threadless si nu voi avea chiloti pe deasupra (poate un sutien pe cap, dar suntem inca in negocieri). Nu-mi trebuie decat o putere, oricat de mica, oricat de ciudata, pentru ca mi-ar fi destul sa imi iau prietenii si sa ii duc in Tahiti, sa ii asez pe sezlonguri la marginea marii, sa le ofer un Daquiri, un aparat foto, o carte buna si soare. Seara, in jurul focului, ne-am uita la cateva gagici locale dansand tōʻere, in care ne-am arunca si noi si am rade in miros de fructe marine. Rasaritul n-ar putea fi capturat nici in cuvinte, nici in poze, nimic nu ar putea reda frumusetea care ne-ar urmari pentru tot restul vietii, fiind ca o bomboana pe care o tii sub limba si o sugi din cand in cand sa-ti indulcesti clipa.
Oricum, ar fi bine.
Sau sa ma piste un paianjen, ceva... eu astept.

Si totusi, cine are nevoie de cadouri, brazi, colinde, cozonaci si familie, masa imbelsugata, provizii? Cui ii place sa auda colinde? Pe de alta parte, cui ii place un om care declara sus si tare ca uraste sarbatorile? Mai ales cand simte nevoia sa mentioneze "a, da, stiu ca acum se zice asa ca e la moda, dar eu chiar urasc craciunul". Si totusi asa ai fost crescut, in spirit crestin, ai primit cadouri numai portocale si ciocolata si ai fost infinit mai fericit ca acum. Trebuia sa ai neaparat brad, orice ar fi, a fost tragedie in anul ala in care nu a fost brad in casa, ai vrut sa iei brad din banii tai dar n-ai avut destula tragere de inima. Niciodata nu ai pus la indoiala judecata parinteasca in privinta mancarii de craciun cand erai mic, mereu era un festin gargantuan (?) si se si suparau cand nu mancai tot si de toate. Cand eram mici, toate chestiile astea erau simple.
Apoi a venit varsta adolescentei. La varsta asta cam stiai ca nu exista Mos Craciun, asta a fost o simpla formalitate de indeplinit. N-a fost o tragedie. Inca nu ai inceput sa cumperi tu cadouri pentru altii, in continuare te multumesti sa primesti biscuiti si ciocolata. Nu mai stai acasa de sarbatori, incepi sa colinzi si de la an la an privesti din ce in ce mai mult chestia asta ca pe o afacere si ii storci pe fraieri cat sa-ti ajunga de o sticla de sampanie in noaptea de revelion si maruntis pentru zilele de dupa. Totul a culminat cu anu' ala in care v-ati machiat pe fatza si ati mers prin cartier pictati, au iesit si cateva poze cu dragul de film Kodak, 36 pozitii (regizor eu). In continuare parintii faceau tone de mancare pe care tu nu prea voiai sa le mai mananci, ca ei plecau de acasa si iti ziceau sa mananci din friptura aia, din salata aia, din cacatu ala, din celalalt. Ramanea si s-ar fi si stricat, daca nu ar manca tac'tu de toate.
Ma, si acum esti adult. Esti oficial parte din lantul trofic, esti veriga in circuitul cadourilor in natura (see what i did there?). Si incepi sa umfli pib-ul romaniei, iti faci o lista cu persoanele caruia trebuie sa le cumperi cadouri si te doare sufletul pentru cei care n-au intrat pe lista, si totusi nu prea. In primul an de bani, nici nu stii de unde sa incepi, las ca vine banul, cumpar pentru toti, mama, tata, frate, var, matusa, unchi, bunica, purcel, catel. Ok, purcel n-am avut. Si te iei dupa Silviu care-ti zice ca anu anterior se dadusera prime si iti faci planuri cu o prima fictiva de jumate din salariu. In ziua banetului, observi ca au pus stavilare in calea fluviului micsorandu-i astfel debitul, asa ca tu de fapt iti musti buza, pui un post enervat cu o comparatie nesimtita intre ce laude ai primit de la sefi si un extras de cont in care iti arata fantoma primei (ei, nu chiar) si treci mai departe, iti bagi picioarele in tot si le zici ca n-au fost bani anul asta, dar oricum de 20 de ani familia ta este saraca si nu isi dau cadouri. Ah ba va rog sa ma scuzati, portocale si ciocolata. Si variatiuni.
Urmeaza o parte buna sau o parte rea, depinde care interpreteaza, Mihai sau Octavian. Pentru ca inveti repede din greseli (haha, zice cineva din public) al doilea an deja nu te mai bazezi pe prima, ci pe banii care oricum iti vin, chiar daca nu prea ai muncit tu. Te orientezi mai din timp, iti faci o lista mentala de data asta, ii si intrebi cam ce vor (subtilitatea n-a fost niciodata punctul tau forte). Targuri de cadouri, magazine de electronice, suveniruri, hai sa iau si pentru, hai sa iau si pentru, din pacate sau din feicire (iar) nu sunt eliminati oameni de pe lista din cauza lipsei de fonduri, ci din cauza lipsei de idei. Exact, preferi sa nu le cumperi cadou decat sa le cumperi ceva generic care sa nu insemne nimic si sa nu ii miste macar o molecula afectiva in corp recipientului. Insa unii oameni sunt prea importanti, pur si simplu.
Toata povestea asta avea si un scop. Nu-i asa ca ar fi superb sa lasam totul naibii, sa mergem sa stam la o masa de lemn la marginea nisipului undeva la Marea Neagra, sau pe un ponton la marginea unui lac din Lugano, undeva in Maramures unde nu sunt partii de ski, unde sa stai intr-o casa simpla dar calduroasa, unde sa ne tinem de mana, sa ne uitam cate o ora pe geam la peisaj fara nevoie de cuvinte, undeva sa nu se auda "ce facem de revelion, mergem in club sau facem la cineva acasa", unde sa nu existe notiunea de "trebuie sa fac cadouri" ci mai degraba de "o sa ii ofer un rasarit de soare".
?