Am un talent deosebit când vine vorba de alegeri binare, ştiţi voi, 0 sau 1, adevărat sau fals, 50-50. Sunt convins că statistic vorbind intuiţia mea este infailibilă, doar că în sens invers.
Cam orice se poate rezuma la 50-50 chances, chiar şi la loterie, you either win it or you don't (Jimmy Carr). Cele mai multe din alegerile mele din ultimii ani au fost patetice pe puţin spus. Am ales să-mi cumpăr prima bicicletă pe care am pus ochii, fără consideraţie pentru efectele pe termen lung provocate de turcaletele cu care am avut de-a face; am ales să iau 3 cursuri în prima perioadă şi să nu muncesc, am eşuat pe ambele planuri, mizerabil aş putea adăuga. Am ales să plec la master în Olanda...
Cel mai rău mă-nfior când mă gândesc la întrebarea cu răspuns multiplu. Nu sunt niciodată destul de departe de o opţiune şi oriunde aş fugi, câte una se furişează aproape de mine dându-mi motive de insomnie şi sânge rău, da' rău, frate! Şi mereu am fugit de ele.
Mie nu-mi place alegerea asta. Răspunsul nu e de fapt multiplu, dar mi-ar plăcea mie să fie. N-am fost dintotdeauna aşa; odinioară credeam că nu am opţiuni, privind cu of cireşele din vârful pomului fără să le văd pe cele atârnând pe crengile din lături. Asta era demult, prin clasa a 7-8-a. Apoi am început să cresc şi m-am întins după fructe în timp ce-mi frecam nasul în cireşele mai mici dar la fel de dulci de mai jos; nu puteam să-mi iau ochii de la cele mari şi lucioase din vârf. Am crescut fără cireşe.
Când m-am făcut mai mare, ce să vezi, am început să dau de cireşe. Futu-i mama lor de cireşe, câte au apărut! Parcă nu învăţasem nimic, tot după cireşele imposibile mă întindeam. Până mi-am dat seama de cireaşa de lângă mine, sezonul trecuse, era deja iulie.
Am început să mă plimb prin grădină mergând pe alee şi am început să descopăr vişine, pepeni, struguri. M-am întins după cele mai apropiate şi mi s-a părut că sunt stricate. Prost am fost, erau foarte bune, dar am aflat asta prea târziu. Şi în timpul ăsta tot creşteam. Şi puteam să gust din ce în ce mai multe fructe, mai mari şi mai gustoase. Nu m-am obişnuit niciodată, mi s-a părut că efortul e prea mare. Am mai gustat câteva de pe ramurile de jos şi am renunţat.
Acum mi s-a făcut foame. Nu mai ştiu ce să aleg. M-am dus în colţul livezii şi, ce să vezi, e un vişin aici. Superb, roşu intens, fructe mari, merg genial cu nişte zahăr, sunt convins. Dar ce să fac, să stau aici să mănânc vişine toată viaţa? Să mă-ntorc pe alee şi să-mi fac o salată de fructe? Alegerea e imposibilă, probabil o să mai fiu flămând o perioadă. Poate o să-mi iau nişte sâmburi de fructe călătoare şi o să mă întorc aici în colţ, unde le pot planta în linişte, aşteptând o recoltă binemeritată, aş spune eu. Pentru că-mi plac fructele, ohoho!
Cam orice se poate rezuma la 50-50 chances, chiar şi la loterie, you either win it or you don't (Jimmy Carr). Cele mai multe din alegerile mele din ultimii ani au fost patetice pe puţin spus. Am ales să-mi cumpăr prima bicicletă pe care am pus ochii, fără consideraţie pentru efectele pe termen lung provocate de turcaletele cu care am avut de-a face; am ales să iau 3 cursuri în prima perioadă şi să nu muncesc, am eşuat pe ambele planuri, mizerabil aş putea adăuga. Am ales să plec la master în Olanda...
Cel mai rău mă-nfior când mă gândesc la întrebarea cu răspuns multiplu. Nu sunt niciodată destul de departe de o opţiune şi oriunde aş fugi, câte una se furişează aproape de mine dându-mi motive de insomnie şi sânge rău, da' rău, frate! Şi mereu am fugit de ele.
Mie nu-mi place alegerea asta. Răspunsul nu e de fapt multiplu, dar mi-ar plăcea mie să fie. N-am fost dintotdeauna aşa; odinioară credeam că nu am opţiuni, privind cu of cireşele din vârful pomului fără să le văd pe cele atârnând pe crengile din lături. Asta era demult, prin clasa a 7-8-a. Apoi am început să cresc şi m-am întins după fructe în timp ce-mi frecam nasul în cireşele mai mici dar la fel de dulci de mai jos; nu puteam să-mi iau ochii de la cele mari şi lucioase din vârf. Am crescut fără cireşe.
Când m-am făcut mai mare, ce să vezi, am început să dau de cireşe. Futu-i mama lor de cireşe, câte au apărut! Parcă nu învăţasem nimic, tot după cireşele imposibile mă întindeam. Până mi-am dat seama de cireaşa de lângă mine, sezonul trecuse, era deja iulie.
Am început să mă plimb prin grădină mergând pe alee şi am început să descopăr vişine, pepeni, struguri. M-am întins după cele mai apropiate şi mi s-a părut că sunt stricate. Prost am fost, erau foarte bune, dar am aflat asta prea târziu. Şi în timpul ăsta tot creşteam. Şi puteam să gust din ce în ce mai multe fructe, mai mari şi mai gustoase. Nu m-am obişnuit niciodată, mi s-a părut că efortul e prea mare. Am mai gustat câteva de pe ramurile de jos şi am renunţat.
Acum mi s-a făcut foame. Nu mai ştiu ce să aleg. M-am dus în colţul livezii şi, ce să vezi, e un vişin aici. Superb, roşu intens, fructe mari, merg genial cu nişte zahăr, sunt convins. Dar ce să fac, să stau aici să mănânc vişine toată viaţa? Să mă-ntorc pe alee şi să-mi fac o salată de fructe? Alegerea e imposibilă, probabil o să mai fiu flămând o perioadă. Poate o să-mi iau nişte sâmburi de fructe călătoare şi o să mă întorc aici în colţ, unde le pot planta în linişte, aşteptând o recoltă binemeritată, aş spune eu. Pentru că-mi plac fructele, ohoho!
