Nu înţeleg de ce nu suntem cu toţii pesimişti. E drumul cel mai scurt către evoluţie. Pe când optimiştii îşi imaginează flori pe câmpii, ajutoare divine şi pere mălăieţe în guri nătăfleţe, realiştii plănuiesc în detaliu pentru toate scenariile, fiind pregătiţi atunci când criza economică sau uraganul o să lovească. Ei nu așteaptă ajutoare de la guvern, ci își caută singuri job; ei nu își plâng de milă când sunt dumped, ci încearcă să se urce înapoi pe șa; pesimiștii (la care mă gândesc eu) își fac singuri dreptate, curățenie și viața frumoasă, fără să se plângă de conaționali și guvern.
 
 Aţi citit bine, am scris "realist", sinonim cu "pesimist", pentru că la urma urmei trăim într-o lume în care dezamăgirile sunt tot mai dese şi mai crunte, pentru că ne hrănim cu imaginile promovate de basme, filme şi cărţi (v-aş arăta feed-ul Soranei dacă n-ar fi privat), pe când realitatea e mult mai dezamăgitoare.
 
 Nu mă înţelegeţi greşit, e bine să priveşti cu speranţă către viitor, altfel n-ar avea sens să mergi la întâlnirea aia cu fata pe care o placi, la interviu pentru jobul de care ai atâta nevoie sau oriunde, gândindu-te că te vei simţi bine. Eu îmi doresc foarte mult să am succes la interviu, vreau să am note mari la şcoală şi sper să vină vremuri mai bune în care să-mi permit să plătesc chiria la timp. Dar experienţa mă învaţă să fiu temperat, să gândesc în avans cu câteva săptămâni (pentru că n-am niciodată bani pentru mai mult de două luni) şi să plănuiesc pentru vremuri gri.
 
 Nu e bine să exagerezi, însă. Chestia asta te poate distruge. Eu îmi pierd prieteni pentru că mă aştept la ce-i mai rău dacă încerc să reconciliez relaţiile. Nu ies nicăieri pentru că oricând se poate întâmpla să rămâi fără destui bani în cont şi să nu poţi plăti taxa şcolară rezultând în exmatriculare, dând cu piciorul la un an jumătate din viaţă. Nu mă întâlnesc cu nimeni pentru că îmi imaginez că mai mult le ocup timpul şi le-ar fi mai bine fără mine. În fine, nu încerc să o cuceresc pentru că mi-e teamă că voi pierde şi ultima fărâmă de speranţă pe care o mai am, îndepărtând-o pentru totdeauna, iar mândria mea prostească de om înfrânt m-ar împiedica să o păstrez în viaţa mea ca prietenă (ceea ce e ironic, pentru că nu ne vedem niciodată oricum - dar speranţa!).
 
 Dar, după cum spuneam, în general e bine să fii pesimist. Ajută şi alcoolul uneori.
 
 Şedinţa terapeutică se termină aici.