Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
E clar, am dormit cam mult.
Din punct de vedere intelectualo-snob, cartea e cu o treaptă mai sus decât filmul. Acum ceva timp am aderat şi eu la curentul ăsta cu un băţ în fund (curentul are băţ în fund, nu eu), aşa că mi-am propus să nu mai văd vreo ecranizare înainte de a citi cartea, să urmez circuitul firesc al povestirii în natură. Dar aţi putea protesta: Mihai, toate filmele sunt făcute după o carte, uneori se numeşte scenariu, la care eu aş răspunde: Du-te la colţ şi stai acolo până îţi zic eu!
Prima dată am eşuat cu Substanţa M (aka A Scanner Darkly) pe care am pierdut-o în tren spre Timişoara, dar pentru că citisem deja jumătate m-am uitat la film (sper că se termină la fel). De atunci am perseverat în cruciada mea ignorantă - adică, as far as I know, I haven't broken the rule (but what do I know?). La cum a crescut numărul de filme văzute, ar fi trebuit să crească şi cărţile, nu? Nu.
Însă pe lângă tandemul clasic carte-film, am descoperit două perechi fascinante, una mult mai evidentă decât cealaltă. 1984 l-am citit de mult dar impresia a rămas puternică până acum, când am fost foarte surprins să văd că Brazil împrumută multe din elementele cărţii, inclusiv sfârşitul, mai mult sau mai puţin. Brazil se joacă totuşi, în stilul lui Terry Gilliam, nu ştii când să râzi şi când să exclami "wtf", dar te lasă cu acelaşi gust amar: nu e nici o scăpare.
Am mai găsit o legătură absolut întâmplător, s-ar putea să mi-o imaginez. Lord of the flies mi-a părut o carte ciudată, plină de contradicţii dar mesajul e clar: pierderea inocenţei. Cu câteva zile înainte, am văzut Empire of the sun (who knew Christian Bale was a wonder kid?) şi, la fel, sfârşitul m-a marcat în aceeaşi măsură: după mulţi ani într-o tabără de concentrare japoneză, băiatul îşi pierde inocenţa şi, chiar dacă vorbeşte neîncetat despre părinţii lui, le-a uitat feţele după atâta timp. În esenţă, sunt poveşti despre pierderea copilariei, cum e să uiţi să fii mic.
Asta m-am surprins gândind ieri când, stând la o coadă în supermarket, am observat un copil pe jos, jucându-se cu două cutii de vopsea. Mama lui era în faţa mea şi zâmbea liniştită, fără să-l grăbească. Băiatul era foarte minuţios, examinând coşul şi conţinutul atent, gângurind din când în când. M-am gândit că eu l-aş fi repezit pe copil să fi fost părintele lui, pentru că ţinea rândul în loc. And then it hit me: uităm să fim copii, dar mai târziu copiii noştri ne reamintesc. Acum am un motiv în plus să fiu părinte.
