Am învățat să nu dau bir cu fugiții la primul semn de dificultate, prima dată când mă simt sufocat de "lipsa libertății". Am mai învățat că nu există dor de libertate ci doar un sentiment de panică atunci când nu știi ce să faci și ești total pierdut într-o relație. Și mai ales că femeile nu sunt niciodată mulțumite cu corpul lor.
Următoarea lecție m-a învățat cel mai important lucru: dacă ai pe cineva cu care ți-e bine, apreciază ce ai și deschide ochii bine, într-o zi ai să descoperi că ai fost măgar și nici măcar n-o știai. Și atunci trebuie să îți calci pe mândrie și să îți ceri scuze, chiar dacă ți se pare că tu nu ai făcut nimic greșit. Pentru că dacă nu o faci, o să regreți pentru tot restul vieții tale. Și atunci când ți se oferă, în mod incredibil, și a doua șansă, nu-i da cu piciorul.
Mai târziu, am descoperit că am o alergie la femei frumoase și de treabă care mă plac, și că sunt construit să fiu self-sabotaging, alergând după femei distructive la rândul lor, în cursa mea ignorându-le pe sus-numitele "good girls" care mă vor aștepta răbdătoare, până când într-o zi își vor pierde răbdarea și-mi vor zice "pa".
Următoarea lecție care mi s-a predat a fost despre gelozie, și despre cum nu îmi place deloc, mai ales dacă e gratuită/nefondată. Eu sunt extrem de gelos și mă consum mult, dar la suprafață nu se vede nici 1% din cât se petrece înăuntru, pentru că (uneori) știu să deosebesc închipuiri de realitate. Dar să fiu agasat constant în legătură cu toate persoanele de sex feminin pe care le cunosc, mi se pare un pic cam mult.
Am mai aflat că dacă te culci cu cineva de două ori, o să creadă că suntem într-o relație, deci e foarte util să stabilești granițe și să hotărăști de la început ce vrei.
Și am mai învățat un singur lucru: atunci când pleci, multă lume te vrea.
Ce n-am învățat, în schimb, e cum să agăț femei.
Asta îmi doresc de la noul an. Asta și încă vreo câteva lucruri. Dulce, dulce-acrișoară răzbunare, pe care mi-o imaginez mereu înainte sau în loc de culcare. Cam o dată pe lună am niște momente de clarviziune (discutabil, ar putea fi foarte bine și încețoșări ale rațiunii) în care îmi imaginez foarte viu cum înfăptuiesc dulce crimă verbală împotriva celor care m-au refuzat.
Ele, căci despre asta era vorba și va fi mereu, fac parte dintr-un grup ilustru de fete sau femei (îmi păstrez dubiile) care mi-au cucerit inima într-un anumit moment și m-au transformat într-o cârpă fără nici un fel de gândire rațională, pradă hormonilor (nu mă refer la ăia sexuali) și imaginației paranoice care m-a mâncat pe dinăuntru, într-un glorios total de patru (4) ocazii.
Spun asta pentru că m-am trezit aseară, surfând printre aceste ciume bubonice ale amintirilor mele (plastic, nu?), că lucrurile nu stau așa de rău pe cât credeam. Pe când eu mă consideram un ratat emoțional și un rejectat majoritar de către sexul opus, iată că numerele mă contrazic și îmi oarecum ridică moralul (nu prea, dar hai) indicându-mi că doar aceste patru muieri, care dintr-o dată au devenit 5 (cinci) pentru că mi-am adus aminte de încă una, mi-au luat inima figurativă și au trecut-o prin mașina de tocat cu scopul de a o prăji și a o mânca alături de spaghete al olio e aglio, doar ca să o cace mai târziu în buda unui alt mascul cu care tocmai au făcut sex, mascul mai puțin arătos, mai scund și mai conformist decât mine.
Dar revenind, în cadrul imaginii de ansamblu, cinci este totuși un număr scăzut, fără să considerăm acele amorezări adolescentine care m-au mâncat aproape în aceeași măsură pe dinăuntru, dar în privința cărora n-am făcut niciodată nimic concret. Din nou apelez la cărțile aurii contemporane care sunt listele de Facebook pentru a descoperi care sunt aceste persoane, care, n-o să vă vină să credeți, dar nu sunt aceleași de pe lista cu femei pe care aș fi vrut să le fut (această listă este mai degrabă o serie de enciclopedii). Susnumitele infatuări pubertine sunt - aleluia - în număr de trei! (dacă am șters pe cineva de pe Facebook, nu mai există, acea persoană nu s-a născut)(pe bune, nu mai țin minte)
V-am purtat ca într-un rollercoaster printr-o sumedenie de păsărici fără să înțelegeți nimic, dar trebuie să realizați că asta are un efect terapeutic. Simpla singurătate a făcut minuni pentru mine, mi-a permis să reflectez la tâmpeniile spuse și nespuse, terapia prin blog e doar un adaos pentru a-mi limpezi mintea și a-mi exorciza nu demonii, că nu sunt chiar așa teatral, dar niște chestii de-astea mai mici. Și conversațiile pe care le port în mintea-mi atunci când nu dorm nu sunt tocmai răzbunări, sunt mai degrabă utopii conversaționale - reprezintă pentru mine ceea ce ar ieși dacă Linklater ar fi făcut Before Sunset ca un thriller cu două personaje mult prea cinice (mă mai gândesc la comparația asta). În cap îmi rulează două benzi simultan, una din ele merge pe un fir în care eu cer explicații pentru comportamentul absolut idiotic pe care femeia/fata l-a avut, în același timp evidențiind toate erorile situaționale în care ne-am îngropat și admițând partea mea de vină fără să-mi cer scuze, apoi continuând cu niște cuvinte extrem de dure care să exprime fără voal ceea ce simt eu chiar și după luni/ani de la evenimentele cu pricina, ca să fie clar cât de puternic au influențat un biet muritor care a intrat în calea lor și cât de lipsit de speranță și plin de cinism m-au făcut. Al doilea fir are menirea de-a tempera pe primul, spunându-mi împăcat că sunt foarte puține șanse să mă mai întâlnesc cu persoana respectivă vreodată. Apoi mă mai învinovățesc puțin pentru greșelile făcute și poate adorm, cu un gust amar.
Cel mai mult urăsc să fiu ignorat. Și după atâta timp tot nu înțeleg de ce.
Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.
Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.
Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:
Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.
Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.
Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!
Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.
Sigur,titlul e făcut să atragă un public cât mai numeros (şi needucat, probabil), dar dedesubtul aparenţelor veţi găsi lucruri inedite, la care probabil nu v-aţi fi gândit în vecii vecilor cu atât de puţin sânge circulând prin creier.
Acest video înfăţişează un individ care le apucă pe femei de ţâţe. Mai exact, 1000, în decurs de 18 minute/30 de zile. Asta e tot ce se întâmplă şi e glorios. Totuşi, încet dar sigur putem identifica câteva efecte secundare neplanuite ale acestui (să-i zicem) experiment social la scară largă, efecte pe care le voi înşira în cele ce urmează.
Lucrurile se petrec în Rusia, de unde avem parte de primul lucru nou învăţat, în Rusia e şi cald uneori. În Rusia sunt şi foarte multe gagici mişto, ceea ce ştiam deja, dar mă miră că nu sunt majoritatea. Unele (puţine) sunt urâte, dar la urma urmei sunt de toate formele şi dimensiunile, nu au nimic mai bun decât România. Dar cea mai importantă legătură cu Rusia e că tipul a găsit 1000 de femei care au fost de acord să fie pipăite. N-ai găsi 1000 de pitzi dispuse să facă asta oricât de celebru ar fi tipul ăla (care se pare că e blogger, deci no way, poate doar Gogu). Dacă ar veni George Clooney să filmeze în România, ar putea face un film de 2h doar cu el claxonând la mameloane tricolore până când capătă carpal tunnel syndrome, după care restul femeilor de la coadă l-ar devora de viu. Dar nu vine.
In vorbele nemuritoare ale lui Leo MC Hammer, trebuie să mergem mai adânc. În 18 minute observi multe lucruri despre specia venusiană cea mai de preţ pentru vânătorii marţieni (sâc!). În primul rând, femeile au acceptat, înseamnă că le place - poate ar trebui să facem asta mai des, chiar spontan, de ce nu? Până şi individul din video şi-a luat doar câteva palme (plus vreo două săruturi şi, suspectez, multe numere de telefon). Putem de asemenea observa că pe măsură ce tipul apucă din ce în ce mai mulţi gemeni, devine din ce în ce mai puţin entuziasmat, ceea ce demonstrează că nimic nu e bun în exces, nici măcar grabbin dem tittaes. Mai vedem că majoritatea femeilor se supun cu un fel de curiozitate inocentă, dar sunt unele care trebuie să dramatizeze scena, dar nu sunt atât de originale pe cât credeau. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că tipele care au reacţionat cel mai atipic sunt cele mai interesante (atât în bine cât şi poate în rău), orice titty grab e o aventură cu ele (exemplu 37, 392, 509, 641). Din punct de vedere matematic, e interesant de aflat câte încercări ratate nu ne sunt arătate şi câţi ochi vineţi şi-a încasat flăcăul, dacă (477).
Peste toate, cel mai mare potenţial îl are aplicarea ideii în alte ţări. De acum 2 paragrafe m-am răzgândit: dacă te duci în Romană, ai şi ce să pipăi, ai şi cum, le dai un covrig, le faci o poză şi le promiţi faimă pe internet. După care te uiţi la fundul ei cum se ondulează în depărtare şi îţi vine ideea să le apuci şi de buci. Acesta, doamnelor şi domnilor, este progres.
Ideea este aceea că tipii de treabă vor fi mereu la fel, aşa că orice gest frumos din partea lor păleşte în intensitate, pentru că se înscrie în monotonia atitudinii lor, care e de a fi mereu serviabili şi curtenitori şi... plictisitori, nu? Pe când un bad boy adevărat, dacă poate fi îndreptat din căile sale eronate, valorează exponenţial mai mult ca reformat; astfel, femeia are parte de un specimen pe care l-a îmblânzit cu mâna ei, care din când în când îşi arată latura lui animalică, trezind în acelaşi timp animalul din ea, dar care în cea mai mare parte a timpului este subjugat ei.
De unde să încep? Am cunoscut fata aceea. Eu, băiatul de treabă, am fost cel care asculta poveştile despre bad boy-ul incorigibil, care o înşelase şi cu toate astea încă mai suspina după el, pentru că în continuare rămânea singurul bărbat care o făcea să se simtă vie, cel mai interesant specimen pe care îl cunoscuse vreodată, focul dinlăuntru, știți voi, etc. Am fost băiatul de treabă refuzat pentru că ea încă mai plângea după el, care o părăsise şi se dusese cu fosta, iubire peste care nu trecuse. Am fost băiatul de treabă care a preţuit mai mult prietenia decât sexul de răzbunare împotriva prietenului bad-boy care-şi făcea de cap prin alte părţi. Am fost băiatul de treabă care n-a vrut să forţeze o tipă beată să-şi înşele prietenul pe care-l iubea şi să fi regretat după. Am fost un fraier, cu alte cuvinte.
De unde ştiu că articolul e adevărat? Pentru că în cele câteva dăţi, numărate pe degete, în care am fost eu bad boy (atât cât m-am priceput) n-am întâmpinat nici un pic de împotrivire în îndepărtarea chiloţeilor. Niciodată. Not-a-once. Trageți fiecare concluzii.
9. Elisha Cuthbert (in The Girl Next Door)
8. Violante Placido (in The American)
7. Emma Stone (in Zombieland)
6. Clemence Poesy (In Bruges)
5. Rachel Weisz (in The Mummy)
4. Teresa Palmer (in Take Me Home Tonight)
2. Gemma Arterton (in Prince of Persia: The Sands of Time)
1. Olivia Wilde (in Tron:Legacy)
În liceu am fost un dork. Nu geek, nu nerd, doar dorky. Eram definiţia pentru not cool şi nu aveam nici prieteni cool, nu ieşeam în oraş şi nu aveam nici o tangenţă cu fetele. Cred că pe atunci am început să mă hrănesc cu iluzii dintr-un viitor utopic, cum o să fie mai bine anul viitor, că merg la Bucureşti, etc. În Bucureşti, primele lucruri pe care le-am făcut au fost să mă înec în jocuri pe calculator un semestru întreg şi să refuz foste colege de liceu care mă invitau în oraş şi mă rugau să le conduc acasă. Yes, very late bloomer. Am mai învăţat câte ceva între timp şi mereu când mă gândesc la momentele alea mă depărtez de pereţi pentru a nu fi tentat - trebuie să recunosc că am fost bou.
Au fost puţine momente în viaţă în care eram fericit - sau cel puţin ar fi trebuit să fiu, pentru că aveam tot ce mi-aş fi dorit. Am trecut prin cea mai bună perioadă din viaţă mea ca un nemernic, pentru că n-am tratat-o cum merita şi nu m-am bucurat cu adevărat de ce aveam. Şi asta n-am să mi-o iert niciodată (să nu vă aud că-mi indrugati prostii că "fără regrete", that's bullshit).
Apoi a fost şi aspectul profesional, domeniu în care am aflat the hard way că nu sunt bun de nimic. Sub acoperirea scuzei că eu învăţ mai bine când am un mentor, şi nu din cărţi, în primele luni în care am muncit mi-am petrecut o bună parte din timpul alocat învăţatului, ei bine, frecând motanul. Mai târziu, când treaba cu sculatul de dimineaţă şi mers în fiecare zi în Pipera s-a cimentat, o duceam şi mai prost, simţind că jobul suge dorinţa de a trăi din mine, pe când ar fi trebuit să privesc în ansamblu şi să-mi aduc aminte de ce îmi place ceea ce fac, poate aşa aş fi avut mult mai mult spor la învăţat lucruri noi. Drept consecinţă, am fost respins la câteva interviuri în Olanda, lucru care m-a adus repede cu picioarele pe pământ în privinţa cunoştinţelor reale în programare şi m-a învăţat să pun burta pe carte să-mi acopăr carenţele (care între noi fie vorba sunt multe).
Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea.
Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).
Pentru că eviţi o grămadă de căcaturi.
Dacă eşti prea prietenos, s-ar putea ca într-un final să fii obligat să suporţi nişte oameni de care n-ai chef şi vei răbufni la momentul nepotrivit. Asta va jigni omul, el se va declara rănit şi te va băga în pizda mă-tii. Din momentul ăla o rupi cu persoana şi rămâi în aceeaşi situaţie ca înainte de a-l cunoaşte dar cu o tonă de resentimente şi nervi. Nu mai bine stăteai în banca ta?
Dacă eşti prea serviabil, lumea va profita de bunătatea ta. "Always borrow money from a pessimist, he won't expect it back" e foarte adevărată. Într-un final, vei rămâne cu o gaură în finanţe sau mai rău, datorii for ever and ever, în urma cărora oricum nu vei mai vorbi cu cel care-ţi datorează bani. Ai fi putut ţine banii pentru tine, motivând că nu ai de împrumutat, ceea ce ar fi fost adevărat!
Dacă te apuci să scrii pe blog chestii ca cum se află aici, încet încet se vor găsi femei masochiste care, din câte am înţeles, au o pasiune pentru broken little boys cu probleme comportamentale şi citesc fascinate aventurile închipuite ale unui introvertit pseudo-social care-şi aşterne gândurile pe internet în loc să spună ce are de spus în faţă. Toate se vor regăsi în cuvintele pe care uneori (noaptea, cu cola şi filme) reuşesc să le materializez şi ele nu, iar apoi, simţindu-se conectate la nivel spiritual, te vor adăuga pe messenger dorind să te cunoască mai bine. Fireşte, după ce apucă să guste deviatiunile minţii şi labirinturile emoţionale în care mă pierd, lucruri care în fond şi la urma urmei contribuie la esenţa spiritului care produce toate textele de pe blogul ăsta, magia se destramă şi emoţiile se diminuează, rezultând într-o răcire iremediabilă a unor relaţii care n-au existat niciodată, înainte de a mă cunoaşte în persoană. Scutirea de aceste scenarii n-ar scădea nimic din totalul care sunt, decât poate nişte frustrări.
Statistic vorbind, cu cât mai multe prietene de sex feminin ai, creşte şi probabilitatea de a fi pus într-o situaţie penibilă de a explica uneia faptul că nu eşti interesat de o relaţie la momentul respectiv (relaţie, toate vor relaţie, nici una nu vrea sex, frate!). Mai rău e când nu te poţi controla în a te îndrăgosti de o tipă cu care te înţelegi bine şi sunteţi prieteni, toate bune şi frumoase, dintr-o dată te loveşte şi tu nu poţi să faci nimic decât să mărturiseşti, lucru care va precipita căderea castelului din cărţi de joc. Partea bună în tot paragraful ăsta e că după ce te arzi de câteva ori devii imun şi nu te mai ambalezi la prima gagică cu ochi de cărbune şi cu sâni mari. Dar tot ai pierdut nişte prieteni.
Cred că în general less is more, asta va fi deviza mea de acum încolo.
În spiritul ultimelor zile în care am navigat între topuri de filme şi cărţi, liste peste liste, IMDb Top 250 nelipsit, 101 cărţi de citit într-o viaţă, la care s-au mai adăugat şi eternele mele liste TO DO (acum am două, lol), amorul artei mi-a cerut să fac un top al femeilor.
Şi eu am zis: Băi, eşti deştept! De ce nu, până se spumează carnea asta am timp să schimonosesc nişte criterii. Nimic mai simplu, zic eu după care cad pe gânduri aproape să adorm. Topul ăsta va fi subiectiv. Dar topurile sunt în general făcute de cineva, nu? Majoritatea decide, ca pe IMDb, nu? În cazul meu e 100% deci nu-mi fac probleme.
Am cunoscut la viaţa mea femei superbe. Nu am avut femei prea multe, dar de cunoscut am cunoscut dintre cele mai faine exemplare. Voi continua în a le numi femei, indiferent de vârstă. Nu toate femeile superbe m-au mişcat. Nu toate fetele care mi-au făcut inima să tresalte ar putea fi numite superbe de oricine. Însă pot spune fără dubiu că au reprezentat punctele de vârf ale vieţii mele, nici o reuşită ce-mi aparţine nu merită amintită dacă din peisaj nu face parte şi ea.
În urma mărturisirii din postul trecut, ar putea părea cel puţin ciudat să încep a elogia fetele care mi-au îmbogăţit viaţa doar cu prezenţa lor. Însă nu mi-e teamă de trecut şi nu mă feresc de amintirea acelor momente tocmai pentru că acum le pot ţine sub control. În acelaşi spirit, criteriile pe care le voi născoci în continuare sunt pe cât de obiective mă simt eu în stare.
Câteva considerente practice de luat în vizor: femeia e alcătuită din părţi ale corpului, toate aceste părţi contribuind la nota finală, cu menţiunea că e nevoie de nota de trecere la fiecare categorie. Asta e ceea ce se numeşte superficialitatea masculină care e la fel de mitizată precum dimensiunea organului care contează sau faptul că toate femeile sunt curve. Am văzut sâni prea mici, dar sânii mici chiar nu sunt o problemă, contrar opiniei publice, în schimb un fund prea mare e cu mult în afara limitei acceptabilului. N-am să va dau măsuri concrete pentru că n-am ruletă şi nici femeie la îndemână. Însă cel mai important lucru în alcătuirea clasamentului e cum m-au făcut să mă simt când le-am cunoscut, cât de mult le-am iubit, pentru că da, le-am iubit pe toate, și cum mă gândesc la ele acum.
Aproape toate au un punct comun: sunt foarte frumoase. Dacă prima privire şi primul zâmbet mi-au pus un nod în gât, sunt bune şanse să ajung să te stalkuiesc cândva în viitor. Ochii superbi, preferabil de culoarea cărbunelui. O privire şmecherească perpetuă, dacă se poate din spatele unor ochelari. Părul variază mult, în general e lung şi negru, da, nu-mi plac blondele, da, sunt într-o ţară blondă, asta e. Zâmbetul este ori ştrengăresc, cu un colţ al gurii, ca şi cum ar spune "Las că ştiu eu mai bine", ori cu gura până la urechi, dezvelind nişte dinţi cu care vrei să intri în contact. Zâmbetul mă face să vreau să o sărut şi alte chestii.
Menţiune specială primeşte fata cu părul scurt, ochelari de vedere uber cool, cu minusculul piercing în nas şi cu ochii de cafea, după care mă topesc fără să o cunosc. Dacă eşti acolo undeva, sunt plastilină în mâinile tale.
Înălţimea. Nu ştiu de ce femeile îşi doresc bărbaţi înalţi, mai ales cele mici. Vor un bărbat puternic, care să le apere şi să se simtă în siguranţă. Dar pentru el cum e? Ce face cu sora lui mai mică de mână? Not cool at all. Fără să fac mare caz din asta, înălţimea mereu m-a obsedat în căutatul sau evitarea femelelor. Cred că are mult de-a face cu
Picioarele, care trebuie să fie picioare. N-aş putea să descriu un picior frumos, dar îl ştiu atunci când îl văd. Şuncile sunt strict interzise, şi nu mă refer la şuncile închipuite ale femeilor paranoice, vreau să zic şunci! Şi mai sus de picioare este
Fundul, care e posibil pe primul loc în topul formelor mele preferate, de vreme ce e cel mai accesibil. Chestia cu fundul e ca e mult mai mişto de privit decât de folosit, probabil din cauza hainelor strânse. Bucile pot fi înşelătoare, arată bine în blugi dar scoase la aer sunt la fel de banale ca orice alt fund la soare. Dar până ajung eu să văd fundul dezvelit, nu mai contează; rezultă că fundul trebuie să arate bine în pantaloni. Fustele aduc puncte în plus la picioare, dar n-am prea văzut fuste care să flateze curul aşa cum îmi place mie. Nu mai rămâne decât
Pieptul, dulce armă de atac folosită zi de zi. Cred să fi văzut o singură pereche de sâni perfecţi la viaţa mea, of Doamne, păcat că n-am cunoscut nici una care să-şi folosească ăst atu la maxim. În privinţa sânilor regulile sunt mai lejere, arhicunoscută replica despre sâni şi fund, nu mă repet. Am văzut şi piepturi plate, ce pot să zic, fetele compensau prin
Personalitate. Măi să fie, caracterul e sexy? Cam da. Personal am fost mereu neplăcut surprins de fetele care înjură prea mult, pe care le poţi confunda uşor cu băieţi dacă nu te-ai gândi la ce au între picioare. Fetele timide sunt la polul opus, complet lipsite de orice potenţial sexual din punctul meu de vedere. Ce fac, se dezlănţuie în pat? Şi eu mă plictisesc până atunci? Nu există echilibrul perfect, dar trebuie să fie un amestec optim de farmec și
Inteligență. Nu merge fără farmec, dar cum limitările sexului mă obligă să nu vorbesc despre ce nu ştiu, vom vorbi despre potenţialul intelectual. Cărţile citite ajută, deși cunosc mulți oameni inteligenţi (mostly programmers) care nu citesc prea mult, apoi sunt şi intelectuale citite care dau în snobism și își cer pumni în ovare (auch!). E greu de cerut unei fete să nu fie paralelă cu calculatoarele, aşa că mă mulţumesc la a nu fi paralelă cu internetul. Nici nu mă amăgesc că aș avea vreodată incredibilul noroc să găsesc o fată cu aceleași gusturi muzicale ca și mine (mmm, parc-ar fi, dar e luată) dar for fuck's sake, experiment a little! Doamne, toate se întorc obsesiv la aceleași piese de la 14 ani, de parc-ar fi Vama Veche, mereu în același loc. Dacă e și cinefilă, m-ar bate gândul sa o iau la mine-acasă. Dacă are mania serialelor, promit solemn că o să umblu des la siguranţele din casă.
Postul ăsta se îndreaptă vertiginos spre penibil aşa că mă salvez cu un ultim paragraf. Îmi plac fetele frumoase, care pot face topless fără rușine, care nu au nevoie de un băiat mereu, care nu trăiesc pentru a fi într-o relaţie şi ştiu să spună o glumă bună porcoasă, care fac sport şi mă pot bate la tenis de masă (slabe şanse), fete fără nasul pe sus şi capul între picioare, fără prejudecăţi sexiste şi fără a pretinde bărbatul ideal care se arată mereu încrezător şi niciodată slab, fără să fie răutăcioase sau să creadă în zodii, care ştiu să poarte o rochie din când în când şi aventuriere, fără pretenţii de hotel şi uşor de amuzat. Îmi place fata pe care îmi doresc să o sun din proprie iniţiativă.
O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?
Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.
Fără complicaţii, fără regrete, fără lingering thoughts,
fără responsabilităţi organizatorice, să te chinui cu toate felurile de tâmpiţi care există,
fără datorii la bănci, fără nici un fel de datorii de fapt,
fără conversaţii epuizante de complezenţă care nu au nici un cuvânt în comun cu ceea ce se vrea a se spune,
fără prietenii de nevoie şi prefăcătorii ieftine,
fără maşină, soţie şi copii,
fără fapte de bine oferite fără a fi cerute pentru care te blestemi mai târziu (De ce dracu n-am stat în banca mea?),
fără conversaţii la coadă la ghişeu din care se nasc obligaţii şi vreo femeie care vrea să scrie o carte te roagă să-i repari calculatorul pentru că vrea să-şi înregistreze memoriile,
fără cadouri la ziua de naştere, paşte, crăciun, zi de nume,
fără dat de veste când eşti în oraş ca apoi să te chinui să jonglezi 48 de ore între somn, mâncare, traficul din Bucureşti şi prea multe persoane,
fără să oferi bani împrumut din proprie iniţiativă având încredere oarbă în oameni pentru că îi cunoşti şi pentru că iote, pe moment am bani,
fără eforturi financiare pentru excursii şi concerte stupide, trebuie să mâncăm,
fără scrâşnit din dinţi la vederea ei în braţele altuia sau la vederea ei arătând superb şi fericită sau la vederea ei arătând superb şi fericită şi în braţele altuia, unde cele trei "ele" nu sunt aceeaşi persoană,
fără femei în general pentru că sunt sămânţa diavolului,
no real emotion, just fake professionalism,
fără telefon, doar email,
fără ţigări şi cola care în cel mai bun caz te forţează să ieşi din casă în zilele ploioase când vrei doar să stai în fund şi să vezi filme.
Fără rude.
Nu vreau nici să dezamăgesc cu gânduri impersonale dar cu asta va trebui să vă mulţumiţi.
Ah, mi-a venit o idee. Să spunem că eşti un băiat de 18 ani în America anilor '70-'80, locuieşti cu părinţii şi îţi petreci tot timpul în subsolul casei lor împreună cu prietenii tăi. Iubita ta este şi cea mai bună prietenă, vă ştiţi de când sunteţi mici şi vă iubiţi ca ochii din cap. La un moment dat vă şi logodiţi, într-atât ţineţi unul la altul.
În momentul ăsta, la 19 ani, tu, băiatul:
a) te însori cu prietena şi continuaţi să vă trăiţi tinereţea pe spinarea părinţilor?
b) pleci în Africa pentru un an să descoperi lumea?
şi apoi, la 28 de ani, indiferent de cum s-au desfăşurat lucrurile în fiecare din cazuri, ce părere ai despre alegerea pe care ai făcut-o?
Pentru acurateţe puteţi înlocui "America", "70-80", "subsol", "vă ştiţi de când sunteţi mici" şi "Africa"cu orice doriţi pentru a spori similitudinea cu propria viaţă plină de patetic.
Totuşi am un gând personal pe care pot să-l arunc aşa, aiurea. NICIODATĂ nu face sex cu un prieten sau o prietenă, nu va mai fi niciodată la fel.
Încă un gând de bine pentru toţi oamenii simpatici care mă idolatrizează şi vrea să fie ca mine: buy wine, it helps.
Din punct de vedere medical, atunci când se termină pubertatea intri în maturitate. Totuşi, îmi place să cred că a fi echilibrat psihic e una din cele mai de preţ calităţi omeneşti. Astfel, mă întreb ce e în mintea puştilor de 20-23 de ani care îşi închipuie că sunt căliţi de viaţă, că au trecut prin toate suferinţele imaginabile şi pot emite păreri pertinente despre viaţă. Cine le-a spus lor că se pot numi bărbaţi sau femei? La ce sistem de valori se raportează ei când îşi evaluează experienţa vastă? Cine sunt ei să conteste importanţa istoriei, a învăţăturilor lăsate de cei dinainte, a întâietăţii bătrânilor în societate?
Păi, mie personal îmi vine să râd citind majoritatea blogurilor de domnişoare care au (avut) o mare iubire în viaţă şi acum vorbesc despre El, copii, El, îmbătrânire împreună, El, sentimentele înălţătoare, oh cât de perfect e El, vreţi să fiţi şi voi ca mine? păi să vă împărtăşesc din cunoştintele mele. Apoi mai sunt bărbaţii, care nu au ce împărtăşi pe bloguri că deh, e common knowledge, fute cât prinzi şi devii mai bărbat. Ăştia sunt mai puţin exhibiţionişti dar scoţi tot ce vrei să obţii de la ei la o bere. Repet, ce te face bărbat? Permisul de conducere? O partidă în trei? Trei relaţii serioase? Maşină proprie, muşchi? Eu o să mă trezesc pe la vreo 40 de ani give-or-take să îmi recitesc textele (criză de mijloc, deh) şi o să dau peste fraza asta şi o să îmi zic: hei, chiar... oare acum am devenit bărbat? Pentru că nu-mi imaginez cum aş putea să mă numesc astfel, ce m-ar putea transforma peste noapte în tatăl meu.
Aşa e, tatăl meu e un bărbat adevărat. Şi cred că e de vină căsnicia şi mai ales copiii. Asta te trezeşte la realitate garantat, feminin sau masculin, din momentul ăla devii adult cu responsabilităţi REALE (nu job, rate, prostii de-astea). Cred că e testul suprem al vieţii pe care eu nu mă simt dispus să îl dau, o să vă povestesc mai încolo de ce.
Revenind, probabil armata era o bornă destul de importantă de atins în drumul către desăvârşirea masculinităţii macho moderne. Părere proprie şi personală, dar când eram mic şi slab (adică înalt şi slab) mă gândeam cum ar fi să merg în Legiunea Străină, văzusem film cu Van Damme, hehe, şi să ies bărbat călit de acolo, cicatrici, lupte, disciplină, chestii. Acum, am destul echilibru (îmi spun mie) să fiu moderat când vorbesc despre mine: eu sunt un băiat, cel mult un tip. Nu sunt un bărbat. Nu am trăit vremuri tulburi, nu a trebuit să mă întreţin singur încă (absolut independent), nu am avut grijă de un suflet viu, nu mi-am făcut propria mâncare zi după zi, nu am disciplină, nu am terminat facultatea, nu mi-am câştigat un acoperiş prin muncă, nu am alergat vreodată un maraton, nu am avut putere de decizie, nu am fost the best that I can be. Şi e ok, în principiu drumul contează, nu destinaţia - nu chiar cum e ilustrat aici, mai degrabă aş zice că e mai important drumul dacă ai partenerii de călătorie potriviţi. Nu urmăresc să devin bărbat, doar să remediez cât mai multe din sechelele adolescenţei, ceea ce e cam în aceeaşi direcţie. Şi n-am să dau vreodată sfaturi în calitate de bărbat, poate doar ca şi prieten. Şi om vedea unde ajungem.
Mă mai gândesc şi mai scriu.
Titlu alternativ: opriţi dictatura penisului!
Am avut un impuls puternic să protestez la statusul ăsta. N-am făcut-o că oricum nu se cade să te cerţi cu mâţa, dar problema e mai filosofică de atât.
Bărbaţii şi femeile se plac. Dacă vorbim despre heterosexuali, ambele tabere au nevoie una de alta. Femeile sigur au nevoie de afecţiune şi toate celelalte, dar până şi porcii ăştia insensibili vor să aibă o femeie lângă, pe care să o îmbrăţişeze. Până aici asemănările.
Cred că bancul este cât se poate de adevărat. Gândeşti complet diferit după ce penisul a pus stăpânire pe corpul tău şi a făcut ce a vrut cu el, în speţă l-a ghidat până la intrare şi i-a dat câteva impulsuri înainte şi înapoi. Apoi el se retrage din scenă şi intervine o limpezime de minte care de cele mai multe ori e inoportună. Să îl citez şi pe Billy Crystal, că tot am văzut Harry şi Sally recent?
- Harry: The whole life-of-a-single-guy thing. You meet someone, you have the safe lunch, you decide you like each other enough to move on to dinner. You go dancing, you do the white-man's over-bite, go back to her place, you have sex and the minute you're finished you know what goes through your mind? How long do I have to lie here and hold her before I can get up and go home. Is thirty seconds enough?
Nu m-a apucat din senin, am stat să mă uit, cuminte, în decursul unei nopţi de club, cum fetele se distrau - aveţi această, să-i zicem, calitate, de a vă distra doar de dragul distracţiei - şi băieţii nu. Nu zic că nu s-ar fi distrat că era nasol, dar toată treaba lor era în legătură cu femeile. Un individ n-a dansat o clipă toată seara, până când a văzut o portiţă de intrare şi a început s-o învârtă pe fată cu atâta duioşie de ziceai că se îndrăgostise (bănuiala mea e alta). În general, băieţii sunt extrem de superficiali şi tot ce fac, o fac pentru a agăţa gagici. Merg în club să vadă femei mişto dansând. Dansează dacă dansează şi gagicile, ce dracu, e gay să dansezi când nu sunt femei. Bei, bei şi mai mult, te îmbeţi, te faci criţă, poate-poate îţi faci curaj şi te duci la una s-o abordezi cu încrederea pe care nu o ai altminteri. Îţi iei haine mişto ca să le admire femeile, te dai cu parfum crezând că o să întoarcă femeile capul după tine,
Deci fetelor, un sfat practic: dacă vreţi să aveţi discuţii de-alea serioase, ca în stereotipurile americane ("Honey, we need to talk") mai întâi ajutaţi-l să depăşească momentul dictaturii peniane într-un fel sau altul şi după aceea vi se va părea că discutaţi cu o altă femeie, nu alta!
Zicea Rin Tin Tin că nu-i place situaţia în care te pun anumite filme, "Consider că spectatorul e tras pe sfoară, cumva". Iată că reclama asta o face pe faţă fără pic de ruşine, cel puţin aşa mă simt eu, tras pe sfoară. Parcă sunt singurul om de pe planetă în target. Hooo, că deja am Orange!
Întrebările esenţiale care se impun în această situaţie sunt:
-ce caută fete aşa frumoase în metrou? Răspunsul e simplu, sunt extrem de multe absolut superbe la anumite ore cheie în metrouri, efectiv îţi taie răsuflarea şi faci febră musculară la gât dacă nu eşti cumpătat.
-de ce nu bagă niciodată ochelarişti/ochelariste în reclamele astea siropoase, consideră că n-ar vinde? Şi de ce mereu băiatul este ori musculos ori creţ, asta mă deranjează! Durează mult până să-mi intru în formă, să ştiţi. Oricum am ochelari, deci nu mă duc la nici un casting prea curând.
-ce carte citeşte fata aia? E groasă şi verde, mă interesează şi pe mine.
-de ce este băiatul singurul care stă în picioare în tot metroul? Şi de ce mereu toţi sunt atât de rusinosi, mă fac să mă simt aproape normal!
-De ce nu ne arată ce se întâmplă după aia???? Cum rămâne cu regula nescrisă: "Thou shalt not pick up chicks in the subway" ?
Apoi îmi notasem pe telefon nişte titluri, ultimul era ceva de genul 'poftiţi de aflaţi puterea unei rochiţe'. Băi frate, plecând azi de la muncă s-a urcat o domnişoară în lift pe la trei. O mai văzusem, o femeie drăguţă, evident prea mare pentru mine, 25-27+, păr scurt, simpatică, după cum ziceam. Un snob ar zice că nu avea tocmai măsurile ideale, dar eu cu siguranţă nu sunt snob. Am fost mulţumit de faptul că odată cu căldura au mai renunţat fetele la bucăţi de material, mai un decolteu, mai o măslină. Numai că atunci când a ieşit din lift, am observat că pe sub jacheta de primăvară se iţea o rochie văratică, Dumnezeule mare! Se termina puţin sub fund, nu era strâmtă sau indecentă, pur şi simplu era o rochie de vară care dă insomnii băieţilor de orice vârstă, deci mi-au trecut instantaneu prin cap toate fanteziile posibile cu domnişoara în cauză, cum îşi unduia ea fundul mare care probabil în blugi ar fi fost trecut mai uşor cu vederea, dar în situaţia de faţă i-aş fi făcut plecăciuni, *păzea iar apelez la divinitate* Dumnezeule! Ştiu ce vrei să spui, abţine-te, zi altceva.
Aşa, după aia erau 'ce trebuie să-ţi asumi când vorbeşti cu mine' la care nu renunţ, văd eu când o scriu, şi mai era ceva ce conţinea cuvintele 'citesc' şi 'snob' care probabil o să fie trecută cu vederea...
Am terminat un Cărtărescu mic, un fel de lectură obligatoriu-snoabă, cum ar zice unii. Nu mi-a plăcut prea mult, dar dincolo de gusturile în materie de lectură şi aşteptările de la un text, se pune problema femeilor.
Sunt femeile de iubit pentru că sunt femei, nu sunt bărbaţi şi nici altceva? Cât de relevant poate fi un romantic incurabil purtător de penis în materie de femei, nefiind deosebit de experimentat în domeniu, după cum singur afirmă? Se pare că multe din povestiri i s-au publicat în Elle, Tabu şi alte reviste care nu sunt de femei, dar în condiţiile anilor 2000, cum poţi să spui că iubim femeile pentru că nu se masturbează? Pe ce lume trăieşti tu, Mircea? Încerci să idealizezi femininul atribuindu-le o sfinţenie de-a dreptul hilară? Ştiu, ştiu, şi rahatul lor miroase a levănţică.
Îmi permiţi să-ţi spun Mircea? am uitat să te întreb în paragraful anterior. Să presupunem că îmi dai voie. Totuşi, pe bomba de aur n-ai avut-o, însă ţi-ai proiectat-o în patul tău în locul femeii întâmplătoare pe care ai agăţat-o în ultima seară la mare. Săraca Mădă sau Cătă nu era destul de femeie pentru tine? Pentru că penisu înfierbântat de soare şi-a stabilit singur o categorie exclusivistă în care, vezi Doamne, nu putea intra nici o femeie în afară de blonda de pe plajă? Din cum ai descris-o tu, pare un fel de Nicoleta Luciu blondă. Sau mai bine o Roxana de-aia de la Antena. Ţâţe mari, mare şi ea, o fi având şi labii aurii, dracu ştie. Păr bogat şi gata reţeta, we're all set! Acum să o pozăm cu ochii minţii, să o photoshopăm cu niscaiva cuvinte bine alese şi o vom memora pe vecie într-un JPEG pe 8 neuroni, ca mai târziu să o elogiem într-o povestioară ce va deveni subiectul adoraţiei atâtor femei pentru că le amăgeşte crezând că toţi bărbaţii sunt incurabil romanţioşi şi au obiceiul de a pune femeia pe piedestal.
Mai presus de toate, nu mi-a plăcut cum femeia devine simply o fiinţă superioară. Să lăsăm visarea un pic deoparte, cum rămâne cu femeia care e bătută de bărbat şi în continuare rămâne cu el pentru că îl iubeşte? Devine fiinţă inferioară, decade din miroboloşenia ei feminină? Cum rămâne cu femeile snoabe, cu cele afectate, cu cele băieţoase? Ce ne facem cu femeile grase? Eşti dezgustat de şunci revărsându-se din blugi. După 6 luni, o reîntâlneşti mult mai slabă, arată extraordinar şi parcă-parcă ai vrea să o f*ţi (mi s-a atras atenţia că m-aş transforma într-un alt personaj înjurător al blogosferei, aşa că mă cenzurez din când în când). Acum începi să îi scrii poezii, să îi faci curte, orice ca să ajungi între coapsele alea, dar tu ai impresia că e o împreunare magică, guşti din dulcele nectar al zeilor, mângâi divinele gurguie, etc. După alte 3 luni, în urma unei despărţiri dureroase, a luat iar în greutate şi nici gând să îi mai arunci o privire interesată. Poate dacă ar mai slăbi, cine ştie, poate o să o mai suni.
Am găsit un tabel foarte drăguţ, vă invit şi pe voi să aflaţi că nu există femei mai înalte de 1.80. Nu ştiaţi, nu? Păi femeile trebuie să fie cum le vrem noi, cum le visăm, cum ni le imaginăm, imaginaţie alimentată pentru unii mai impresionabili de lecturi precum Cărtărescu. Dacă nu sunt aşa cum le vrem noi pur şi simplu nu sunt femei pentru noi. Poate pentru alţii.
Cu tot respectul, cred că astfel de povestiri nu fac decât să adâncească diferenţele între sexe şi opiniile contrastante ale fiecăruia despre celălalt.
Poate cel mai frustrant e faptul ca m-am regăsit pe mine în povestirile lui, eu cel de-acum prea puţini ani.
Toata viata mi-e definita in raport cu tine. Intr-un fel, mi-ai distrus viata pentru ca sunt incapabila de iubire fata de altcineva. Dar nu-mi pare rau... daca nu te am pe tine nu vreau pe nimeni. Esti un drog mai puternic decat vointa mea, mai nociv ca tigara (ah, de te-as putea avea cand vreau, precum tigara) si mai neplacut decat Pepsi, ramane gustul mult dupa ce ai plecat fara sa te uiti inapoi. In preajma ta ma apuca fiorii, inchid ochii si imi imaginez ca esti al meu si ma iubesti, chiar daca realitatea e la polul opus. Poate de-asta revin de fiecare data cand esti in jur, desi stiu ca o sa ma stranga pieptul si nu voi dormi o saptamana dupa intalnirea cu tine. Oricum dormim o treime din viata, nu?
Cand nu esti prin preajma, e mai bine. Ma trezesc zambind inainte sa mi te amintesc, uneori ma simt frumoasa, increzatoare si plina de viata. Daca as putea sa fac sentimentul sa dureze, m-as vindeca de tine. Dar tu mereu apari de undeva, mereu aud de tine sau iti vad numele in lista, mintea pur si simplu nu poate sterge legatura creata, ma pot minti mult si bine. Nu-mi vei disparea prea curand din inima (nu ai dreptate cand spui ca nu exista sentimente. ah! cat as vrea sa ma poti iubi, uneori cred ca esti pur si simplu incapabil de a simti in loc de a gandi).
As vrea sa plec, sa-mi vad visul cu ochii, sa vizitez lumea, sa calatoresc din tara in tara, cautandu-mi locul, o casa si niste prieteni frumosi. Mi-e groaza ca voi avea acelasi sentiment de amaraciune gandindu-ma la tine si la 30 de ani.
Vreau sa mi te scot din sange, esti ca un virus. Vreau sa ma eliberezi.
Toata viata mi-e definita in raport cu tine. Intr-un fel, mi-ai distrus viata facandu-ma incapabil de a avea o relatie normala, dar nu-mi pare rau... nu eram bun nici inainte. Esti cel mai puternic drog, mai nociv ca tigara si mai neplacut decat cola. In preajma ta intru in fibrilatii, inchid ochii si pasesc pe taram necunoscut. Poate de-asta revin de fiecare data cand esti in preajma, desi stiu ca o sa ma stranga pieptul si-mi va fi greu sa dorm in ziua respectiva. Somnul e supraapreciat oricum.
Cand nu esti prin preajma, e bine. Sunt linistit si frumos, istet si increzator. Daca as putea sa fac sentimentul sa dureze, m-as vindeca de tine. Dar cipul ala implantat in cerebel se activeaza la orice hint, chiar si la numele tau, si redirectioneaza tot sangele catre partea ta de creier. Tu ai intrat in mintea mea, nu in sufletul meu (daca ar exista suflete te-ai cuibari si acolo) si nu in inima - nu mai am junghiuri de cord de multa vreme, dinainte sa te cunosc. Plus ca eu nu sunt eminescu. Daca inima se ocupa cu iubirea, eu cu siguranta nu te iubesc.
Insa ma tii de la indeplinirea maretiei, lasa-ma. Imi consumi resurse computationale, nu-mi mai bloca pipeline-ul! Vreau sa ies cu diverse gagici si sa ma culc sau sa nu ma culc cu ele, vreau sa fiu porc fara mustrari de constiinta. Clar, esti un virus. Dar am invatat la biologie in gimnaziu ca nu poti scapa de un virus, il porti toata viata.
