Pentru cã nu pot sã dorm, şi pentru cã vorbele astea nu afecteazã pe nimeni, am sã mãrturisesc ceva.

În clasa a 12-a am fãcut cunoştinţã cu o fatã simpaticã. Ne-am întâlnit întâmplãtor în autobuzul spre scoalã şi am fãcut cunoştinţã printr-un coleg cu care mergeam la şcoalã. A fost foarte prietenoasã de la început, însã mie nu mi s-a pãrut nimic ciudat. Unul din motive a fost acela cã eram timid şi mã subestimãm constant, o mare prostie. Al doilea, şi cel mai important, era cã aveam la acea vreme mintea înceţoşatã de altcineva, care acel cineva mi-a bântuit visele destul de mult în perioada aceea.

Fata, pe nume Dana, a fost foarte simpaticã, vorbãreaţã, amuzantã, ne înţelegeam bine, în condiţiile în care numai în drumul spre scoalã ne mai întâlneam. În prostia mea, evident cã nu am înţeles cã mã place, deşi acum cã mã gândesc, mi-a dat semnale mai mult decât clare. Fata m-a luat de braţ spre scoalã într-o zi, în compania altor colegi de-ai mei, care s-au mirat (uşor satisfãcuţi): "Cine e blonda?"

La banchetul de sfârşit de liceu, am fost foarte supãrat, din motive (prea puţin) lesne de înţeles şi enunţate parţial mai sus. Nici mãcar nu am fãcut poze. Nu apar în nici o pozã de la banchet şi nici nu am aşa ceva. În fine, în disperarea mea pateticã, ieşisem afarã, stând pe o piatrã la intrare, aşteptând un moment prielnic când lumea cunoscutã s-ar fi rãrit şi aş fi putut sã plec pur şi simplu, însã Dana a fost singura care m-a observat, a stat puţin cu mine afarã apoi m-a luat de mână sã dansãm, fãcându-mã sã mã simt mai bine. Sã fie clar: eram mai mult decât varzã la dans, dar pãrea încântatã. Nu ştiu cum se numeşte şirul ãla indian sau şerpuit în care danseazã oamenii cu mâinile pe şoldurile celui din faţã :) în fine, eu eram vârful, baza, primul cercetaş. Nu pentru cã aş fi fost sufletul petrecerii, însã ea chiar m-a fãcut sã mã simt mai bine. Şi eu tot nu am vãzut-o.

Îmi pare rãu şi tare aş mai vrea o altã şansã (oare a câta?). Din pãcate, nu se mai poate.