Ceasul asta parca suna mai bine decat precedentul. Inca nu m-am obisnuit cu el deci inca il aud cand suna. Intr-o dimineata am scotocit patul de nebun, nestiind de unde se aude sunetul enervant; m-am pipait peste tot crezand ca mi s-a implantat un cip. Era ceasul pe masa, aflat la o intinzatura de mana.
In general, ma scol. Desi invariabil totul e setat la 7, aproape inevitabil reprogramez alarmele (toate trei) pentru o ora mai tarzie. Stiu ca e riscant dar nu pot procesa in acele momente înceţoşate.
Intr-un final ma trezesc. Poate fi 7:30, poate fi 10:30. Elucidarea treptata a misterelor cotidiene ale vietii nu dezvaluie mereu lucruri placute. Munca e un calvar. Ok, recunosc, drumul pana la munca e un calvar, dar e mai usor sa dai vina pe un job corporatist la un birou semiconfortabil unde faci sau nu faci ceva (interesant).
De mancare nu poate fi vorba dimineata. Pe cat de unanima e parerea medicilor in privinta micului dejun si al componentei lui, pe atat de invariabil o ard mai departe cu Cola. Umple stomacul pentru o ora cat imi ia sa ajung la munca. Insa inainte de a iesi pe usa, ma incearca mai multe dileme, respectiv cea vestimentara: "ce tricou threadless sa imi pun azi?", cea capilara: "sa ma barbieresc sau mai merge o zi? doamne cat de lene mi-eeeee", unele mai usoare cum ar fi "sa fac patul? neea", "cam dezordine pe-aici, sa mai duc din sticle, sa mai ascund din cartile sau sosetele aruncate sub pat?", in aditie la binecunoscutul de catre toti, sunt convins: "MA SCOL ACUM SAU MAI DORM??!!".
Napadit de regrete recente dar tardive, gen "de ce draq am stat asa tarziu aseara" ma recompun din automatisme, arunc o privire de regret catre jumatatile de Kinder uitate pe masa si aparatul foto peste care s-a depus praful, atarn geanta de toarta si geaca pe umeri. In momentul in care am iesit pe usa m-am trezit.
E ciudat cum oricat de putin as dormi (dar totusi sa fie macar 4 ore) odata vazandu-ma afara sunt complet functional, privirea scruteaza atent pitzipoancele ce se perindeaza prin fata caminului si mereu vad cu coada ochiului care din fete e la xerox jos. Oricum, aspectul overall trendy imi confera destula incredere cat sa fixez cu privirea orice derrière care m-ar putea interesa, fara grija ca as putea fi descoperit. Muzica de asemenea ajuta, Florence is awesome.
Metroul este machina non grata, insa adesea ma vad constrans sa purced catre Semanatoarea sau Crangasi pentru a ajunge mai repede la multiubita plantatie. N-am sa va plictisesc mai mult decat am facut-o pana acum detaliindu-va calcule si trasee alcatuite in minte de corporatistul tipic, poate usor alienat, catre munca si casa sau atingand toate punctele de interes. Cu totii le facem, pe nimeni nu intereseaza.
Ma simt bine cand iau autobuzul pana la Universitate, in schimb. Atmosfera studenteasca, multe fete care indruga prostii in spatele meu, eu prefacandu-ma ca nu aud din cauza castilor. Statia de metrou Universitate e una din putinele cu adevarat placute, macar acum. Sentimentul de seren persista chiar si pe peron, dar se evapora odata ce m-am urcat in tren, stiu ca ultima statie e Pipera.
Si ma dau jos, si imi cumpar sandwich cu salam sasesc si o Cola la litru, si ma duc, si muncesc, si iau pauza, si iar muncesc, si ma intorc acasa. Acasa nu fac nimic, pentru ca sunt prea obosit de la simpla prezenta la munca, intr-un scaun (care cel putin are manere) din care nu prea ma ridic, pt ca nu am unde sa ma duc. Imi propun sa termin vreo tampenie lasata nefinalizata la munca, sau poate vreun examen viitor amenintator, acum cat mai am, insa ajuns acasa fac ce stiu eu sa fac mai bine, procrastinez.
Iata ca e ora 10 si eu nu am facut absolut nimic.
But the night is young.

*La urma urmei, si Phileas Fogg a mers tot in cerc...