Si totusi, cine are nevoie de cadouri, brazi, colinde, cozonaci si familie, masa imbelsugata, provizii? Cui ii place sa auda colinde? Pe de alta parte, cui ii place un om care declara sus si tare ca uraste sarbatorile? Mai ales cand simte nevoia sa mentioneze "a, da, stiu ca acum se zice asa ca e la moda, dar eu chiar urasc craciunul". Si totusi asa ai fost crescut, in spirit crestin, ai primit cadouri numai portocale si ciocolata si ai fost infinit mai fericit ca acum. Trebuia sa ai neaparat brad, orice ar fi, a fost tragedie in anul ala in care nu a fost brad in casa, ai vrut sa iei brad din banii tai dar n-ai avut destula tragere de inima. Niciodata nu ai pus la indoiala judecata parinteasca in privinta mancarii de craciun cand erai mic, mereu era un festin gargantuan (?) si se si suparau cand nu mancai tot si de toate. Cand eram mici, toate chestiile astea erau simple.
Apoi a venit varsta adolescentei. La varsta asta cam stiai ca nu exista Mos Craciun, asta a fost o simpla formalitate de indeplinit. N-a fost o tragedie. Inca nu ai inceput sa cumperi tu cadouri pentru altii, in continuare te multumesti sa primesti biscuiti si ciocolata. Nu mai stai acasa de sarbatori, incepi sa colinzi si de la an la an privesti din ce in ce mai mult chestia asta ca pe o afacere si ii storci pe fraieri cat sa-ti ajunga de o sticla de sampanie in noaptea de revelion si maruntis pentru zilele de dupa. Totul a culminat cu anu' ala in care v-ati machiat pe fatza si ati mers prin cartier pictati, au iesit si cateva poze cu dragul de film Kodak, 36 pozitii (regizor eu). In continuare parintii faceau tone de mancare pe care tu nu prea voiai sa le mai mananci, ca ei plecau de acasa si iti ziceau sa mananci din friptura aia, din salata aia, din cacatu ala, din celalalt. Ramanea si s-ar fi si stricat, daca nu ar manca tac'tu de toate.
Ma, si acum esti adult. Esti oficial parte din lantul trofic, esti veriga in circuitul cadourilor in natura (see what i did there?). Si incepi sa umfli pib-ul romaniei, iti faci o lista cu persoanele caruia trebuie sa le cumperi cadouri si te doare sufletul pentru cei care n-au intrat pe lista, si totusi nu prea. In primul an de bani, nici nu stii de unde sa incepi, las ca vine banul, cumpar pentru toti, mama, tata, frate, var, matusa, unchi, bunica, purcel, catel. Ok, purcel n-am avut. Si te iei dupa Silviu care-ti zice ca anu anterior se dadusera prime si iti faci planuri cu o prima fictiva de jumate din salariu. In ziua banetului, observi ca au pus stavilare in calea fluviului micsorandu-i astfel debitul, asa ca tu de fapt iti musti buza, pui un post enervat cu o comparatie nesimtita intre ce laude ai primit de la sefi si un extras de cont in care iti arata fantoma primei (ei, nu chiar) si treci mai departe, iti bagi picioarele in tot si le zici ca n-au fost bani anul asta, dar oricum de 20 de ani familia ta este saraca si nu isi dau cadouri. Ah ba va rog sa ma scuzati, portocale si ciocolata. Si variatiuni.
Urmeaza o parte buna sau o parte rea, depinde care interpreteaza, Mihai sau Octavian. Pentru ca inveti repede din greseli (haha, zice cineva din public) al doilea an deja nu te mai bazezi pe prima, ci pe banii care oricum iti vin, chiar daca nu prea ai muncit tu. Te orientezi mai din timp, iti faci o lista mentala de data asta, ii si intrebi cam ce vor (subtilitatea n-a fost niciodata punctul tau forte). Targuri de cadouri, magazine de electronice, suveniruri, hai sa iau si pentru, hai sa iau si pentru, din pacate sau din feicire (iar) nu sunt eliminati oameni de pe lista din cauza lipsei de fonduri, ci din cauza lipsei de idei. Exact, preferi sa nu le cumperi cadou decat sa le cumperi ceva generic care sa nu insemne nimic si sa nu ii miste macar o molecula afectiva in corp recipientului. Insa unii oameni sunt prea importanti, pur si simplu.
Toata povestea asta avea si un scop. Nu-i asa ca ar fi superb sa lasam totul naibii, sa mergem sa stam la o masa de lemn la marginea nisipului undeva la Marea Neagra, sau pe un ponton la marginea unui lac din Lugano, undeva in Maramures unde nu sunt partii de ski, unde sa stai intr-o casa simpla dar calduroasa, unde sa ne tinem de mana, sa ne uitam cate o ora pe geam la peisaj fara nevoie de cuvinte, undeva sa nu se auda "ce facem de revelion, mergem in club sau facem la cineva acasa", unde sa nu existe notiunea de "trebuie sa fac cadouri" ci mai degraba de "o sa ii ofer un rasarit de soare".
?