Trebuie să recunoaştem că există prea puţin respect în rândul tinerilor din ziua de azi. Toate categoriile de vârstă de până la 25-26 de ani au un tupeu inimaginabil în trecut. Valorile părinţilor noştri nu sunt complet perimate. Ele ar putea reprezenta antichitatea în comparaţie cu evul mediu, sunt un punct de reper şi vor fi pentru mult timp de-acum încolo. Însă vremea noastră este tulbure. Până şi pe mine mă scandalizează uneori atitudinea celor cu 1-2 ani mai mici ca mine, care sunt de părere că li se cuvine orice şi nu datorează nimic, nici măcar un minim de recunoştinţă celor care au renunţat la a mai trăi pentru a le da lor viaţă (da, părinţii).

Din punct de vedere medical, atunci când se termină pubertatea intri în maturitate. Totuşi, îmi place să cred că a fi echilibrat psihic e una din cele mai de preţ calităţi omeneşti. Astfel, mă întreb ce e în mintea puştilor de 20-23 de ani care îşi închipuie că sunt căliţi de viaţă, că au trecut prin toate suferinţele imaginabile şi pot emite păreri pertinente despre viaţă. Cine le-a spus lor că se pot numi bărbaţi sau femei? La ce sistem de valori se raportează ei când îşi evaluează experienţa vastă? Cine sunt ei să conteste importanţa istoriei, a învăţăturilor lăsate de cei dinainte, a întâietăţii bătrânilor în societate?

Păi, mie personal îmi vine să râd citind majoritatea blogurilor de domnişoare care au (avut) o mare iubire în viaţă şi acum vorbesc despre El, copii, El, îmbătrânire împreună, El, sentimentele înălţătoare, oh cât de perfect e El, vreţi să fiţi şi voi ca mine? păi să vă împărtăşesc din cunoştintele mele. Apoi mai sunt bărbaţii, care nu au ce împărtăşi pe bloguri că deh, e common knowledge, fute cât prinzi şi devii mai bărbat. Ăştia sunt mai puţin exhibiţionişti dar scoţi tot ce vrei să obţii de la ei la o bere. Repet, ce te face bărbat? Permisul de conducere? O partidă în trei? Trei relaţii serioase? Maşină proprie, muşchi? Eu o să mă trezesc pe la vreo 40 de ani give-or-take să îmi recitesc textele (criză de mijloc, deh) şi o să dau peste fraza asta şi o să îmi zic: hei, chiar... oare acum am devenit bărbat? Pentru că nu-mi imaginez cum aş putea să mă numesc astfel, ce m-ar putea transforma peste noapte în tatăl meu.
Aşa e, tatăl meu e un bărbat adevărat. Şi cred că e de vină căsnicia şi mai ales copiii. Asta te trezeşte la realitate garantat, feminin sau masculin, din momentul ăla devii adult cu responsabilităţi REALE (nu job, rate, prostii de-astea). Cred că e testul suprem al vieţii pe care eu nu mă simt dispus să îl dau, o să vă povestesc mai încolo de ce.

Revenind, probabil armata era o bornă destul de importantă de atins în drumul către desăvârşirea masculinităţii macho moderne. Părere proprie şi personală, dar când eram mic şi slab (adică înalt şi slab) mă gândeam cum ar fi să merg în Legiunea Străină, văzusem film cu Van Damme, hehe, şi să ies bărbat călit de acolo, cicatrici, lupte, disciplină, chestii. Acum, am destul echilibru (îmi spun mie) să fiu moderat când vorbesc despre mine: eu sunt un băiat, cel mult un tip. Nu sunt un bărbat. Nu am trăit vremuri tulburi, nu a trebuit să mă întreţin singur încă (absolut independent), nu am avut grijă de un suflet viu, nu mi-am făcut propria mâncare zi după zi, nu am disciplină, nu am terminat facultatea, nu mi-am câştigat un acoperiş prin muncă, nu am alergat vreodată un maraton, nu am avut putere de decizie, nu am fost the best that I can be. Şi e ok, în principiu drumul contează, nu destinaţia - nu chiar cum e ilustrat aici, mai degrabă aş zice că e mai important drumul dacă ai partenerii de călătorie potriviţi. Nu urmăresc să devin bărbat, doar să remediez cât mai multe din sechelele adolescenţei, ceea ce e cam în aceeaşi direcţie. Şi n-am să dau vreodată sfaturi în calitate de bărbat, poate doar ca şi prieten. Şi om vedea unde ajungem.

Mă mai gândesc şi mai scriu.