Asta îmi doresc de la noul an. Asta și încă vreo câteva lucruri. Dulce, dulce-acrișoară răzbunare, pe care mi-o imaginez mereu înainte sau în loc de culcare. Cam o dată pe lună am niște momente de clarviziune (discutabil, ar putea fi foarte bine și încețoșări ale rațiunii) în care îmi imaginez foarte viu cum înfăptuiesc dulce crimă verbală împotriva celor care m-au refuzat. 
 
 Ele, căci despre asta era vorba și va fi mereu, fac parte dintr-un grup ilustru de fete sau femei (îmi păstrez dubiile) care mi-au cucerit inima într-un anumit moment și m-au transformat într-o cârpă fără nici un fel de gândire rațională, pradă hormonilor (nu mă refer la ăia sexuali) și imaginației paranoice care m-a mâncat pe dinăuntru, într-un glorios total de patru (4) ocazii.
 
 Spun asta pentru că m-am trezit aseară, surfând printre aceste ciume bubonice ale amintirilor mele (plastic, nu?), că lucrurile nu stau așa de rău pe cât credeam. Pe când eu mă consideram un ratat emoțional și un rejectat majoritar de către sexul opus, iată că numerele mă contrazic și îmi oarecum ridică moralul (nu prea, dar hai) indicându-mi că doar aceste patru muieri, care dintr-o dată au devenit 5 (cinci) pentru că mi-am adus aminte de încă una, mi-au luat inima figurativă și au trecut-o prin mașina de tocat cu scopul de a o prăji și a o mânca alături de spaghete al olio e aglio, doar ca să o cace mai târziu în buda unui alt mascul cu care tocmai au făcut sex, mascul mai puțin arătos, mai scund și mai conformist decât mine. 

 Dar revenind, în cadrul imaginii de ansamblu, cinci este totuși un număr scăzut, fără să considerăm acele amorezări adolescentine care m-au mâncat aproape în aceeași măsură pe dinăuntru, dar în privința cărora n-am făcut niciodată nimic concret. Din nou apelez la cărțile aurii contemporane care sunt listele de Facebook pentru a descoperi care sunt aceste persoane, care, n-o să vă vină să credeți, dar nu sunt aceleași de pe lista cu femei pe care aș fi vrut să le fut (această listă este mai degrabă o serie de enciclopedii). Susnumitele infatuări pubertine sunt - aleluia - în număr de trei! (dacă am șters pe cineva de pe Facebook, nu mai există, acea persoană nu s-a născut)(pe bune, nu mai țin minte)
 
 V-am purtat ca într-un rollercoaster printr-o sumedenie de păsărici fără să înțelegeți nimic, dar trebuie să realizați că asta are un efect terapeutic. Simpla singurătate a făcut minuni pentru mine, mi-a permis să reflectez la tâmpeniile spuse și nespuse, terapia prin blog e doar un adaos pentru a-mi limpezi mintea și a-mi exorciza nu demonii, că nu sunt chiar așa teatral, dar niște chestii de-astea mai mici. Și conversațiile pe care le port în mintea-mi atunci când nu dorm nu sunt tocmai răzbunări, sunt mai degrabă utopii conversaționale - reprezintă pentru mine ceea ce ar ieși dacă Linklater ar fi făcut Before Sunset ca un thriller cu două personaje mult prea cinice (mă mai gândesc la comparația asta). În cap îmi rulează două benzi simultan, una din ele merge pe un fir în care eu cer explicații pentru comportamentul absolut idiotic pe care femeia/fata l-a avut, în același timp evidențiind toate erorile situaționale în care ne-am îngropat și admițând partea mea de vină fără să-mi cer scuze, apoi continuând cu niște cuvinte extrem de dure care să exprime fără voal ceea ce simt eu chiar și după luni/ani de la evenimentele cu pricina, ca să fie clar cât de puternic au influențat un biet muritor care a intrat în calea lor și cât de lipsit de speranță și plin de cinism m-au făcut. Al doilea fir are menirea de-a tempera pe primul, spunându-mi împăcat că sunt foarte puține șanse să mă mai întâlnesc cu persoana respectivă vreodată. Apoi mă mai învinovățesc puțin pentru greșelile făcute și poate adorm, cu un gust amar.
 
 Cel mai mult urăsc să fiu ignorat. Și după atâta timp tot nu înțeleg de ce.