Un articol destul de lung si un pic prea serios pentru dispozitia mea sta sa inceapa. Sa nu ziceti ca nu v-am zis.
Nu stiu exact cum incepe toata treaba, n-am fost acolo la inceputul ei. Nici macar Novac nu a fost, el doar a fost prins in curent de pe la inceputuri. Poate mai degraba Zoso. Nu se stia cum se face si mai ales ce. Dar cat de pitoresc e la inceput, cand esti pionier! poti spune ce vrei tu si poti face cum te taie capul, nimeni nu te critica pentru ca nimeni nu stie sa faca mai bine.
Astazi este trist. Toata lumea e experta si mai ales toata lumea e critic. Sugestiva scena din "History of the world, Part 1" cu nasterea primului artist - un tip care picteaza in pestera - si primului critic, care se pisa pe opera primului.
Bloggingul nu mai e de mult doar despre cuvinte. Cuvinte, fraze, intelesuri profunde sau doar de suprafata, initiative sau doar ganduri ascunse. Acum totul e garnisit din belsug de vizitatori, site-uri de trafic monitoring, layout-uri smechere, SEO, spam, ce mai e nou prin online-ul romanesc, hai sa facem critica noului site gsp sau cotidianul, hai sa punem sondaje pe blog gen "Credeti in Dumnezeu" sau sa ne certam cu Ciutacu si sa injuram pe altii. Intre timp, oamenii nu stiu sa desparta in silabe, dar se hlizesc la vedetele site-ului cu cocalari. Altii se bat in piept cu "5000 de unici nu mint" sau "cine esti tu, puta, cat trafic ai tu". Sunt atat de multe adaosuri nenaturale, precum Cola, de exemplu, incat nu as putea zice cu exactitate ce anume e natural in toata treaba asta, si anume bloggingu. Poate ca n-a mai ramas nimic, poate ca e destul sa nu scrii ceva dezastruos si restul o fac linkurile de la altii, referrerii, pe cine cunosti, cine cat de des te citeaza.
Toata treaba asta e un mare cacat, poate pana la urma Roxana e mult mai virtuoasa decat altii, desi nu sunt prea des de acord cu faptul ca isi cam povesteste viata pe blog, si tumultoasa o mai are (viata). Nu sunt de acord nici cu perceptia ca gradul de living your life si frecventa de blogging sunt invers proportionale.
Recunosc, eu sunt macar intr-o anumita masura dependent de blog. E al meu, personal, il fac cum vreau eu si scriu ce vreau eu. E poate singura dependenta care nu ma deranjeaza absolut deloc. Daca ar veni ea intr-o zi la mine si mi-ar cere sa il sterg? Poate... ar trebui sa fiu pus in fata faptului. Dar pana atunci nu renunt la el. Nemultumirile mele sunt legate de faptul ca petrec prea mult timp pe prea multe alte bloguri, la care se adauga si timpul (zic eu) inutil folosind site-urile gen statcounter. La asta as vrea sa renunt.
De asemenea, as vrea ca atunci cand scriu sa nu-mi pese ca 80% din oamenii care citesc ma cunosc personal, sau mai rau cand descopera blogul si incep sa-mi puna intrebari cel putin ciudate. Colegii de munca citesc, nu am cum sa mai refulez nimic work-related. Cu exceptia poate a unuia, am senzatia ca toti judeca.
Colegii de grupa privesc toata chestia asta ca pe o joaca. Ei parca citesc Libertatea si se amuza teribil, din cand in cand ma mai intreaba la plesneala cate o chestie si se hlizesc in barba. Dragut, dar sunt complet pe langa. Ceilalti colegi, de serie, sunt un pic mai ingaduitori. Din discutie se exclud cei care au deja blog, care sunt mai speciali, atat ei pentru ei, cat si ei pentru mine (inclusiv cei care au avut :) ).
In definitiv si la urma urmei, oricine a resimtit satisfactie in urma unui text scris de el, caruia i-a facut placere procesul de creatie si care doreste sa reediteze experienta nu s-ar supara daca ar trai din chestia asta tot restul vietii, cu conditia sa fi placut si altora. Asta daca s-ar trai bine.
Una din cele mai puternice dorinte zilele astea e sa pot scrie linistit. Daca nu v-ati dat seama pana acum, eu nu mai am liniste de luni de zile (cu mici oaze in care am fost departe de tehnologie). Ce urmeaza? Urmeaza despartirea si apoi un nou inceput, sper doar sa fie o despartire lunga. Sa nu se mai termine. Asa cum nu se mai termina nici articolul asta.