Cand te nasti, incepe aventura in lumea asta. Inainte de asta, existai, fiintai, desi nu erai constient de asta. Si, ma rog, incep instinctele primare, nevoia de ţâţă (sâc), mancare, si nevoi din alelalte.
De pe la 3-4-5 (?) ani, brusc realizezi ca esti. Realizezi ca sunt si alti oameni in jurul tau, eventual ai parinti care, culmea, au grija de tine, dar viata este inca simpla, chiar elementara. N-ai alte griji decat mancarea, eventual diverse obiecte stralucitoare, colorate, tot ce poate sa iti atraga mintea proasta. E bine.
Urmeaza şocul scolii. Aici parintii isi iau o mana de pe tine, ramane doar palma grea. Dar tu inca esti copil, iesi afara sa te joci, dar deja intrarea in societate a avut loc, inevitabil esti supus presiunilor ei, obligat sa suporti conventiile, sa fii cuminte, sa mananci tot, sa spui te rog si multumesc, sa nu te strambi, sa nu arati cucu in public, sa faci temele. N-ai cum sa te imbraci prea nu stiu cum, pentru ca vor rade toti de tine. Pentru ca nu esti la fel. Unele combinatii pur si simplu nu merg, domle. Dar inca esti la varsta cand te imbraca parintii, deci nu ai ce comenta.
Si ziceam ca te joci. Infiripezi prietenii, desi nu stii ce sunt alea inca. Dar asta e cea mai importanta perioada din viata, formarea, cum ti-ar indruga si psihologii. Aici, acesti scorbeliti ai mintii ar zice multe prostii despre competitivitate, corectitudine, introvertit/extrovertit si etc. Dar tu iiinca esti copil.
In prag de adolescenta. Afli ce-i ala sexu (nici nu se poate sa nu afli, la cata intoxicatie cu sex e in societate). Incepi sa devii adult, iti pui intrebari existentiale, esti visator, neinteles, frustrat sau poate doar melancolic, ti se pare ca toata lumea e la picioarele tale. Si chiar asa e.
Ajungi (eventual) student, 20-25 de ani, realizezi ca asta e cel mai bun moment din viata. Doar sa realizezi asta mai spre 20, decat spre 25. Acuma tragi, bagi, dansezi, fugi, tipi, bei, scrii sau mai degraba copiezi (i got it right this time), inoti, te arzi la soare, sau la zapada, cazi, te ridici, plangi, te hlizesti, saruti, imbratisezi. Vrei sa ai toti prietenii aproape mereu, si suferi cand nu ii ai. Vrei pe cineva care sa te inteleaga cu totul, sau poate doar sa te accepte asa cum esti, fara sa aiba pretentia a te intelege (we can't understand girls). In momentul asta iti zici: vreau sa traiesc forever, sau, dupa caz, am sa traiesc pana la 40 de ani (numai fetele gandesc asa). Cu putin noroc, ai sa tii minte asta si la 90 de ani. Tineretea, adica.
Insa dupa valul de entuziasm intra iar in scena societatea, care iti zice ca trebuie sa iti castigi traiul. Si incepi sa tragi la jug (pentru ca nu prea am intalnit pe cineva care sa nu se planga de munca - in afara de parintii mei care sunt obisnuiti), si regreti momentele in care erai liber si nu stiai ce sa faci, ai fi vrut sa fi scos maximul posibil din acel moment. Sleep is overrated. Abia acum poti sa zici ca te maturizezi, ca incepi sa apreciezi lucrurile fine, vacante in Mamaia, excursii la Predeal (pentru ca acum ai si bani, nu-i asa?), vin si restaurante in loc de bere si shaorma, mergi la concerte mai pretentioase, tot pentru ca iti permiti, esti intr-o relatie stabila, eventual v-ati mutat impreuna. Nu iesi in cluburi sa te distrezi asa des ca in tinerete (off, am zis tinerete).
Dupa 35 de ani, ori te concentrezi pe cariera, hopefully in paralel cu o eventuala familie, ori te plafonezi. Depinde cat te duce capul. Si depinde ce mai vrei tu de la viata, pentru ca daca esti programator toata viata, ai sa mori cu capu pe tastatura. Whateva. Cred ca la varsta asta regreti cel mai mult ca nu mai esti tanar. De aici provin crizele de varsta a doua.
Si ajungi batran, pentru ca dupa 50 deja esti batran (numai daca nu cumva esti Robert Redford), esti impacat cu tine, daca esti norocos ai o familie numeroasa care vine sa te viziteze de sarbatori, inca mai esti casatorit pentru ca, nu-i asa, v-ati luat din dragoste. Acumuleaza o mica avere, poate dupa 60-70 ai sa calatoresti, sau investeste intr-o casa, un apartament, teren, whateva, ca sa ramana copiilor. Si dupa 70 probabil deja iti astepti obstescul sfarsit. Desi ar fi pacat sa fie asa.
Sunt convins ca mi-au scapat multe.
De pe la 3-4-5 (?) ani, brusc realizezi ca esti. Realizezi ca sunt si alti oameni in jurul tau, eventual ai parinti care, culmea, au grija de tine, dar viata este inca simpla, chiar elementara. N-ai alte griji decat mancarea, eventual diverse obiecte stralucitoare, colorate, tot ce poate sa iti atraga mintea proasta. E bine.
Urmeaza şocul scolii. Aici parintii isi iau o mana de pe tine, ramane doar palma grea. Dar tu inca esti copil, iesi afara sa te joci, dar deja intrarea in societate a avut loc, inevitabil esti supus presiunilor ei, obligat sa suporti conventiile, sa fii cuminte, sa mananci tot, sa spui te rog si multumesc, sa nu te strambi, sa nu arati cucu in public, sa faci temele. N-ai cum sa te imbraci prea nu stiu cum, pentru ca vor rade toti de tine. Pentru ca nu esti la fel. Unele combinatii pur si simplu nu merg, domle. Dar inca esti la varsta cand te imbraca parintii, deci nu ai ce comenta.
Si ziceam ca te joci. Infiripezi prietenii, desi nu stii ce sunt alea inca. Dar asta e cea mai importanta perioada din viata, formarea, cum ti-ar indruga si psihologii. Aici, acesti scorbeliti ai mintii ar zice multe prostii despre competitivitate, corectitudine, introvertit/extrovertit si etc. Dar tu iiinca esti copil.
In prag de adolescenta. Afli ce-i ala sexu (nici nu se poate sa nu afli, la cata intoxicatie cu sex e in societate). Incepi sa devii adult, iti pui intrebari existentiale, esti visator, neinteles, frustrat sau poate doar melancolic, ti se pare ca toata lumea e la picioarele tale. Si chiar asa e.
Ajungi (eventual) student, 20-25 de ani, realizezi ca asta e cel mai bun moment din viata. Doar sa realizezi asta mai spre 20, decat spre 25. Acuma tragi, bagi, dansezi, fugi, tipi, bei, scrii sau mai degraba copiezi (i got it right this time), inoti, te arzi la soare, sau la zapada, cazi, te ridici, plangi, te hlizesti, saruti, imbratisezi. Vrei sa ai toti prietenii aproape mereu, si suferi cand nu ii ai. Vrei pe cineva care sa te inteleaga cu totul, sau poate doar sa te accepte asa cum esti, fara sa aiba pretentia a te intelege (we can't understand girls). In momentul asta iti zici: vreau sa traiesc forever, sau, dupa caz, am sa traiesc pana la 40 de ani (numai fetele gandesc asa). Cu putin noroc, ai sa tii minte asta si la 90 de ani. Tineretea, adica.
Insa dupa valul de entuziasm intra iar in scena societatea, care iti zice ca trebuie sa iti castigi traiul. Si incepi sa tragi la jug (pentru ca nu prea am intalnit pe cineva care sa nu se planga de munca - in afara de parintii mei care sunt obisnuiti), si regreti momentele in care erai liber si nu stiai ce sa faci, ai fi vrut sa fi scos maximul posibil din acel moment. Sleep is overrated. Abia acum poti sa zici ca te maturizezi, ca incepi sa apreciezi lucrurile fine, vacante in Mamaia, excursii la Predeal (pentru ca acum ai si bani, nu-i asa?), vin si restaurante in loc de bere si shaorma, mergi la concerte mai pretentioase, tot pentru ca iti permiti, esti intr-o relatie stabila, eventual v-ati mutat impreuna. Nu iesi in cluburi sa te distrezi asa des ca in tinerete (off, am zis tinerete).
Dupa 35 de ani, ori te concentrezi pe cariera, hopefully in paralel cu o eventuala familie, ori te plafonezi. Depinde cat te duce capul. Si depinde ce mai vrei tu de la viata, pentru ca daca esti programator toata viata, ai sa mori cu capu pe tastatura. Whateva. Cred ca la varsta asta regreti cel mai mult ca nu mai esti tanar. De aici provin crizele de varsta a doua.
Si ajungi batran, pentru ca dupa 50 deja esti batran (numai daca nu cumva esti Robert Redford), esti impacat cu tine, daca esti norocos ai o familie numeroasa care vine sa te viziteze de sarbatori, inca mai esti casatorit pentru ca, nu-i asa, v-ati luat din dragoste. Acumuleaza o mica avere, poate dupa 60-70 ai sa calatoresti, sau investeste intr-o casa, un apartament, teren, whateva, ca sa ramana copiilor. Si dupa 70 probabil deja iti astepti obstescul sfarsit. Desi ar fi pacat sa fie asa.
Sunt convins ca mi-au scapat multe.
2 Responses to George Costanza
M-a amuzat teribil articolul tau intr-un mod placut, ma refer, pentru ca regaseam pe foarte multi dintre noi printre cele cateva topologiii descrise acolo. M-a amuzat cel mai tare faza cu : "pe la 40 de ani dc nu te duce capul o sa mori cu capu pe tastatura" (sau cam asa ceva):)). Un singur lucru as mai avea de completat ,legat de perioada cea mai frumoasa din viata unui om: studentia(varsta de 20-25 de ani) si anume: LIBERTATEA! esti liber saa faci ceea ce iti place, inca te poti refugia la sanul alor tai cand lucrurile merg prost, inca ai voie sa "gusti" din picanteriile vietii, sa experimentazi, sa impingi la maxim tot ce simti, sa explorezi taramuri noi, sa te imbraci fistichiu(n-ai sa vezi studenti care te comenteaza pentru ca esti hippy:P), sa stai dimineata in club si sa dansezi ca nebunul pana nu mai poti , pentru ca oricum a doua zi ai doar un seminar,si-un curs. ..eh..merge un chiul...Ne invartim, si nu stiu cati suntem constienti de faptul ca: SUNTEM LIBERI, inca!
haha. cata dreptate are george. mereu mi-a placut de george. pacat ca nu ne-am intalnit niciodata :).
thanks for the reference :)
Something to say?