La un aşa titlu pompos, nu-mi rămâne decât să te dezamăgesc cu conţinutul articolului. I'll do my best.

Când eram mic, credeam că pictura e artă, punct. Muzica şi filmele erau pentru divertisment. Nu am citit niciodată nimic despre artă şi probabil nici nu voi citi, fiind unul din domeniile care chiar nu îmi suscită interesul: teoria artei, zic. Pe mine mă interesează mai mult practica.

Acum totul e artă, chiar şi ceea ce nu demult era revoltător. Mă rog, aproape tot, dar nu m-aş mira dacă în viitor afişele Penthouse vor fi vintage, vândute ca piese de colecţie la vreo licitaţie cu strigare şi dat drumul (la portofel). Până şi Puya se auto-intitulează artist, la care dau replica lui Ralu Filip: "Dacă Puya e artist, atunci Cristi Minculescu e Michelangelo" - doar pentru că sună bine :). Ce naiba, am ajuns să scriem cărţi cu litere mici, sfidând regulile limbii române de dragul simpatiei generaţiei messenger.

Nu vreau să critic absolut nimic, departe de mine gândul, dar e o discrepanţă mare între cauză şi efect, să îi zicem aşa. Între ce scrie autorul, gândurile lui, direcţia pe care vrea să o imprime romanului său şi buchetul de simbolistică pe care i-l atribuie criticii sau profesorii de română :o) Mărturie stau 4 ani de liceu în care toţi am fost exasperaţi de Eminescu, Moara cu noroc şi Ion Barbu, trage-te-aş de barbă cu poeziile tale! Te-ai gândit vreodată dacă Eminescu chiar voia să zică toate lucrurile alea pe care le-ai citit în critica literară sau poate fumase ceva periculos rău?

Probabil toţi scriitorii s-au lovit de ideea asta la un moment dat, eu ştiu sigur că aş intra în panică dacă aş fi scriitor: Ce mă fac dacă oamenii nu înţeleg mesajul meu? Ei bine, înţeleg mesajul tău. Îl înţeleg ca la telefonul fără fir. Fiecare filtrează cu ochii minţii şi rămâne cu latura poveştii cu care rezonează. Mulţi se vor grăbi să îţi atribuie semnificaţii complexe pe care tu nici nu le-ai fi bănuit vreodată - de departe preferatul meu e drumul iniţiatic: personajul n-a trăit cu adevărat până nu ai scris tu despre el :D

Încet încet ne pierdem de esenţial. Esenţialul meu, desigur. Actualmente, pentru mine pictura e intangibilă. Nu o să pot să relaţionez niciodată cu un tablou, oricât de faimos şi desăvârşit ar fi. Am fost şi la Van Gogh şi la Rijksmuseum, nu m-a mişcat nimic. Sculptura, nici atât. Arhitectura îmi pare într-o bună măsură inginerie pură, altfel rămâne la stadiul de desen. Muzica? Normal ca muzica e artă, dar ce facem cu artişti ca Marius Moga sau Lil John? "Ima flame with a jet, cuz i like my nuts wet!" (I very much like Lil John, btw)

Nu. Pentru mine există literatură şi film. Şi după o infinită introducere, ajung la ceea ce voiam de fapt să spun. Filmele sunt ele însele pline de prejudecăţi, vizuale sau nu, dar mai mult de-atât eu sunt împânzit de ele aproape de fiecare dată când văd un film.
Ce premii a luat? Oscar, Sundance, Ursul de Aur? Care e buzzul pe imdb? Ce notă are? Cine joacă? Câte premii a luat ăla? Cine a regizat, ce filme a mai făcut băiatu ăsta, e mai şmecher aşa sau foarte underground şi "doar pentru cunoscători"? Mi-ar fi şi ruşine să dau exemple, nu mă consider cunoscător :). Asta ca să nu mai zic ce îndârjeală îmi provoacă părerea altora despre un anume film. Dacă vreo fată amatoare de horroruri îmi zice că s-a plictisit la nush ce film "prea psihologic, dragă" imediat îmi suscită interesul şi îmi devine simpatic pe nedrept. Dacă citesc ceva pe Vladinho, de exemplu :)), despre ultima apariţie în topurile americane, în termeni laudativi, deja ştiu ce film n-o să văd anul ăsta. Şi tot aşa.
Citând de pe hard-disk (nu e al meu, e al unui prieten), intenţionez să vizionez următoarele filme "grele": North by Northwest, Jeux d'enfants, Breaking the waves, Citizen Kane, Seven Samurai, Apocalypse Now, Blade Runner, Vertigo (nu vă plictisesc cu filmele uşurele - vezi? asta e prejudecată!) şi tocmai faptul că le consider grele mă împiedică să le văd într-o seară din săptămână, casual, cu o bere în mână după muncă. Prejudecăţi grămadă!

Să vorbim şi despre cărţi. Ce poţi să afli despre ele? Aproape niciodată nu citesc recenzii (sorry, Tomata, sorry Barbie, citesc doar titlul), poate doar ce scrie pe spate, lucru care-mi iese imediat pe cealaltă ... hmm, orbită. E adevărat că multe cărţi sunt foarte cunoscute. E adevărat că mulţi oameni recomandă un număr de cărţi care odată ce încep să se repete îşi găsesc un locşor în spatele minţii mele şi se cuibăresc acolo, până când drumurile noastre se vor întâlni la Cărtureşti sau Gaudeamus. Singurul motiv pentru care cer recomandări de lectură e faptul ca sunt mult prea multe bune, precum toate lucrurile care merită pe lumea asta. Pentru că nu pot trage la sorţi, aleg să merg pe recomandări, nu ale oamenilor pe care îi admir (cum ar fi la filme) ci oameni care citesc (mai) mult - şi nu le cer recenzii de carte. Pur şi simplu le cer titlul şi autorul. Odată ce încep lectura, orice altceva nu mai contează, se ridică pereţi în jur, uit filme şi păreri, similitudini şi antiteze sau influenţe literare. Poate de-asta voi rămâne novice perpetuu, n-am să pot spune niciodată ce şi cine a influenţat o carte.
Singurele două cărţi care au fost alterate din exterior, după memoria curentă, sunt On the Road şi De ce iubim femeile. Nu mă întrebaţi de ce.

Caut în continuare modalităţi de a elimina prejudecăţile din calea vizionării unui film, bun sau nu. Poate nişte studii de cinematografie?