Vorbesc cât se poate de serios. S-ar putea să nu se aplice pentru toţi, dar trebuie să recunoaştem prietenii la nevoie, nu?
Când eram mic, eu ştiam una şi bună: am o întrebare, du-te la mama sau tata. E un clişeu, ştiu, dar ei erau lumea mea. De la 7 ani până pe la vreo 17 am tot mers cu întrebări la ei, indiferent din ce domeniu ar fi fost - desigur că în tinereţe nu eram versat şi nu depăşisem graniţele sferei de cunoştinţe generale care plutea prin casă, cu tot cu lecturile auxiliare pe care mi le-am permis. Atunci nu exista Google, mai bine zis nu aveam eu internet. Însă nu simţeam nevoia unei alte surse, informaţiile veneau sau nu, cine eram eu să îmi judec părinţii după nivelul de cunoştinţe acumulat până la vârsta de 35-40 de ani?
Mi-au tot zis că părinţii trebuie să fie depăşiţi de copii. Într-un final i-am depăşit, dar nu am să am nesimţirea de a spune că sunt mai inteligent ca ei sau mai cu moţ. Pur şi simplu rolurile s-au inversat faţă de copilărie. E drept că lumea de acum se învârte mult mai mult în jurul tehnologiei şi media, ceea ce mi-a permis să devin dintr-o dată cel cu informaţia în familie. Calculatoare, filme, muzică, geografie, o grămadă de prostii care constituiau dintr-o dată răspunsurile la întrebările lor.
Dar în acelaşi timp mi-am dat seama că părinţii mei nu ştiu prea multe. Ori mi-am lărgit eu orizonturile, ori au îmbătrânit ei, oricum ar fi am început să fiu iritat, poate uşor dezamăgit de faptul că nu îmi găsesc răspunsurile la ei, pentru că îmi aduceam aminte clar că obişnuiau să îmi elucideze misterele în felul lor. În timp am renunţat la sportul ăsta, mai ales de când am ajuns la facultate. După mai multe eşecuri am învăţat să mă descurc singur în căutarea informaţiei.
Ăsta e începutul poveştii mele de prietenie cu Google.