Jesse: OK, well this was my thought: 50,000 years ago, there are not even a million people on the planet. 10,000 years ago, there's, like, two million people on the planet. Now there's between five and six billion people on the planet, right? Now, if we all have our own, like, individual, unique soul, right, where do they all come from? You know, are modern souls only a fraction of the original souls? 'Cause if they are, that represents a 5,000 to 1 split of each soul in the last 50,000 years, which is, like, a blip in the Earth's time. You know, so at best we're like these tiny fractions of people, you know, walking... I mean, is that why we're so scattered? You know, is that why we're all so specialized?
Celine: I don't know. Wait a minute, I'm not sure... I don't...
Jesse: Yeah, hang on, hang on. It's a, it's a totally scattered thought. It... which is kind of why it makes sense. link
Celine: I've been thinking also about something you said.
Jesse: What's that?
Celine: Just about reincarnation and where all the new souls come through over time. Everybody says they have been the reincarnation of Cleopatra or Alexander The Great. I always want to tell them they were probably some dumb fuck like everybody else. link
Ştii că aveam un pic de split personality şi vorbeam cu mine însumi. Nu prea îmi dădeam sfaturi, aveam doar un evil imaginary stupid cloned Mihai care mă critica pentru toate prostiile făcute - chiar deunăzi m-a certat după ce un client a trebuit să-mi arate unde să pun vinul pe raft. Un client! era să intru în pământ de ruşine.
La un moment dat am încercat să mă despart de siamezul himeric şi atunci te-am inventat pe tine. Mint, tu deja exişti, dar am încercat să vorbesc cu tine. N-a mers prea bine, pentru că mereu ai o privire rece şi mă cerţi când te contrazic, de-aia mă simt foarte nelalocul meu când greşesc. În schimb, tu n-ai mai plecat, ai rămas prin preajmă.
Din când în când mă trezesc în mijlocul unei activităţi dubioase şi mă gândesc: cum ar fi dacă m-ar vedea ea acum? o întrebare cu siguranţă mult prea serioasă pentru a merita un răspuns, dar orice-aş face, încerc să îmbunătăţesc situaţia, poate poate-aş apărea mai bun, mai mare, mai tare în ochii tăi. Am ajuns până în punctul în care (cultura pop, bat-o vina) învârt braţele în jurul meu să fiu sigur că nu e vreo persoană invizibilă în jurul meu, ca-n Hollow Man.
Şi-apoi mă gândesc că o astfel de viaţă duc toţi, banală, plictisitoare, fart-smelling, belly-rubbing, feet stinking, tuturor ni se întâmplă lucrurile astea. Dar în general eu sunt un om bun, nu? Reciclez sticlă şi plastic, uneori zâmbesc sub mustaţă, îmi sun familia din când în când şi le povestesc despre mine; vreau să citesc, zău că vreau, dar internetul e de vină, nu eu; atunci când e prea mizerie fac curat şi spăl vasele, nu am scheleţi în debara, nu apreciez scat porn sau fucked up shit, îmi iau notiţe despre cum să îmbunătăţesc viaţa mea şi a altora, ştii că mă străduiesc şi din când în când te mai caut - foarte rar, totuşi, pentru că nu-mi face bine. Ştiu că sunt un om bun şi nu mă îndoiesc că, dacă îmi dai târcoale folosind vreo poţiune magică ce te transformă în spirit fără să te pot atinge, te-ai convins de asta deja. Sper totuşi că închizi ochii când mă duc la baie, because that stuff is private!
Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea.
Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).
Într-un moment de linişte am realizat că am ignorat blogul, ceea ce nu se face, ţinând cont cât m-a ajutat când eram mai muritor de foame şi mai înflăcărat de iubire şi că nu mai vorbesc cu oameni decât prin texte publicate (sâc!). Aşa că n-ar strica un post de umplutură.
Să presupunem că mă aflu în insulele Tristán da Cunha şi singura conexiune cu exteriorul este internetul prin satelit, care şi ăla merge când americanii şi ruşii nu le folosesc pentru spionaj, adică rar. În nopţile cu lună plină ştiu că netul merge, aşa că dacă sunt sub un cer plin de stele şi o lună mare luminoasă, mă grăbesc la laptop (am 10 baterii cu mine şi le încarc solar o dată pe săptămână) pentru un alt post pe blog.
Viaţa în insule s-a stabilizat, într-un final. Aici vara şi-a intrat în drepturi, adică avem parte de ninsoare şi polei. Bicicleta mea a făcut pană într-una din drumeţiile mele pe panta vulcanului, aşa că a trebuit să-i înlocuiesc cauciucul, după ce-am aşteptat două săptămâni un transport de materiale din Africa de Sud.
În port nu prea mai e nevoie de hamali, aşa că lucrez o dată la două săptămâni cărând plasele de peşte. Din fericire criza financiară n-a ajuns până aici, mă plătesc acelaşi salariu, doar că mult mai rar. M-am reorientat şi am găsit o a doua slujbă. M-am angajat la piaţa de peşte - aranjez peştii pe tarabe după mărime, specie, aspect. Dintre cei 300 de locuitori, toţi mă cunosc şi mă apreciază pentru simţul estetic. Singura ciudăţenie e că trebuie să port uniformă, whatsupwitdat.
Plănuiesc o vacanţă peste două luni, am vorbit acum cu pescarii să mă ia în Februarie până în Cape Town. Am auzit e un fel de Praga a Africii, cu multe feluri de bere şi cartiere medievale. Sunt entuziasmat, oarecum, sunt pe insula asta de un an, cu excepţia micii escapade cu o canoe către o insulă vecină, când am asistat la o nuntă inedită, pe buza vulcanului - a fost cool, au sacrificat şi o capră (ciudat pentru nişte creştini).
E o senzaţie nouă liniştea pe care o simt în ultima vreme. Nu sunt obişnuit cu ea, mă acomodasem cu trăitul în colibă şi mâncat peşte toată ziua. Aproape am devenit un locuitor cu drepturi depline, mi-am făcut şi prieteni la piața de pește, printre care o tipă blondă micuţă şi simpatică, chiar dacă nu sunt descendent al celor 15 oameni care au populat insula acum sute de ani. Însă lucrurile sunt pe drumul cel bun şi în curând voi putea să îmi permit o vacanţă de mai multe săptămâni în care poate voi ajunge şi acasă. Ah câte am să vă povestesc!
... akshully not that much.
Încercând să dorm în perspectiva celei mai dubioase zile din ultima vreme (două joburi într-o zi) mi-am adus aminte de o fază desprinsă din comediile americane cu adolescenţi.
Se petrecea în tabără la Sadu, între clasa a 6-a şi a 7-a, singura tabără în care am fost. Majoritatea copiilor erau cu un an mai mare ca mine, inclusiv fetele. Am făcut mai multe lucruri penibile în zilele alea decât în toată viaţă mea de dinainte, nu-mi dau seama de ce le-am reprimat până acum.
Se făcea că era o serată dansantă (ca să nu-i zic discotecă improvizată) unde nu mai ţin minte ce melodie era chiar atunci, dar mi-au rămas trei melodii întipărite în minte din vacanţa aia, prima şi a doua. Fetele erau înşirate la perete, o scenă mai bine regizată nu s-a văzut. Am vrut să invit o fată la dans, m-am dus la prima şi am întrebat, am fost refuzat. Cu tupeu, am trecut imediat la a doua, nu, a treia, nu. Printre ultimele era şi o grăsuţă care bineînţeles că a zis da. Aşa m-am procopsit cu un dans cu grasa. Ulterior, când mă apucase microbul de dansat singur, cum mi se întâmplă once in a great rare while, când mă îmbăt cu apă, am încercat să imit pe unul care dansa pe piesa asta, a treia, de parcă era posedat (ca tipul din video). Făceam ce făcea şi el, numai că eu chiar mă împiedicam, cădeam în fund, mă ridicam, go again.
La un party în cămin, long long time ago, am refuzat un dans în poală (vertical, dar tot în poală, înțelegeți voi) de la o gagică uber mișto. Ce-i drept, atunci parcă eram luat, dar acum reflectând la ocazie, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i bag genunchiu între fese, I should have gone with the flow!
Îmi mai amintesc că la sfârşitul clasei a 4-a toate fetele m-au refuzat când voiam să dansez cu ele şi am ajuns să dansez cu mama, chestie la care toate fetele făceau mişto de mine (şi nu în sensul bun). M-a durut ăl mai mult venind de la fata aia drăguţă pe care n-ai fi suspectat-o niciodată de distrugere de copilării.
Apoi, mult mai târziu, am încercat să mă dau cuceritor încercând să o învârt pe nu-ştiu-ce piesă, aproape s-o scap din mâini. Cred că am şi călcat-o pe picioare de câteva ori. Trecusem pe alcool între timp, dar era mai mult de la emoții, cred.
Încercarea mea de a deveni BAMF, când m-am apucat să învăţ dansuri, s-a terminat prematur, când eu şi partenera am avut diferenţe de opinie (nu în privinţa dansurilor), experienţă după care m-am ales doar cu paşii de bază de la rumba şi valsul vienez.
Things have a funny way of working out. La nuntă am dansat cu toate gagicile cu care am vrut (mai puţin fata care-l plăcea pe Ovi, pentru că era a lui Ovi, şi minora la care n-am atentat) şi culmea că nu le-am călcat pe picioare or nuttin.
Povestea asta n-are morală, dar sa fiu al naibii dacă nu o să te învârt de n-o să ştii ce-i cu tine, dacă te prind. Şi-o să-ţi placă!
Nu înţeleg de ce nu suntem cu toţii pesimişti. E drumul cel mai scurt către evoluţie. Pe când optimiştii îşi imaginează flori pe câmpii, ajutoare divine şi pere mălăieţe în guri nătăfleţe, realiştii plănuiesc în detaliu pentru toate scenariile, fiind pregătiţi atunci când criza economică sau uraganul o să lovească. Ei nu așteaptă ajutoare de la guvern, ci își caută singuri job; ei nu își plâng de milă când sunt dumped, ci încearcă să se urce înapoi pe șa; pesimiștii (la care mă gândesc eu) își fac singuri dreptate, curățenie și viața frumoasă, fără să se plângă de conaționali și guvern.
Aţi citit bine, am scris "realist", sinonim cu "pesimist", pentru că la urma urmei trăim într-o lume în care dezamăgirile sunt tot mai dese şi mai crunte, pentru că ne hrănim cu imaginile promovate de basme, filme şi cărţi (v-aş arăta feed-ul Soranei dacă n-ar fi privat), pe când realitatea e mult mai dezamăgitoare.
Nu mă înţelegeţi greşit, e bine să priveşti cu speranţă către viitor, altfel n-ar avea sens să mergi la întâlnirea aia cu fata pe care o placi, la interviu pentru jobul de care ai atâta nevoie sau oriunde, gândindu-te că te vei simţi bine. Eu îmi doresc foarte mult să am succes la interviu, vreau să am note mari la şcoală şi sper să vină vremuri mai bune în care să-mi permit să plătesc chiria la timp. Dar experienţa mă învaţă să fiu temperat, să gândesc în avans cu câteva săptămâni (pentru că n-am niciodată bani pentru mai mult de două luni) şi să plănuiesc pentru vremuri gri.
Nu e bine să exagerezi, însă. Chestia asta te poate distruge. Eu îmi pierd prieteni pentru că mă aştept la ce-i mai rău dacă încerc să reconciliez relaţiile. Nu ies nicăieri pentru că oricând se poate întâmpla să rămâi fără destui bani în cont şi să nu poţi plăti taxa şcolară rezultând în exmatriculare, dând cu piciorul la un an jumătate din viaţă. Nu mă întâlnesc cu nimeni pentru că îmi imaginez că mai mult le ocup timpul şi le-ar fi mai bine fără mine. În fine, nu încerc să o cuceresc pentru că mi-e teamă că voi pierde şi ultima fărâmă de speranţă pe care o mai am, îndepărtând-o pentru totdeauna, iar mândria mea prostească de om înfrânt m-ar împiedica să o păstrez în viaţa mea ca prietenă (ceea ce e ironic, pentru că nu ne vedem niciodată oricum - dar speranţa!).
Dar, după cum spuneam, în general e bine să fii pesimist. Ajută şi alcoolul uneori.
Şedinţa terapeutică se termină aici.
Indiferent de traseul pe care l-am ales eu în ultimii ani, am putut să observ destul de clar tendinţa unor oameni dragi de a pleca din ţară definitiv, din motivele prea bine cunoscute şi super-clişeice. M-am oprit din a mai pleda pentru rămânerea în ţară (fără legătură cu decizia de a da la master), aşa cum n-am mai fost radical nici în privinţa fumatului - oamenii vor face mereu ce vor, nu ce crezi tu că e mai bine pentru ei (sau pentru tine).
Ei au plecat, ei încă mai pleacă şi unii vor pleca. Chiar dacă toată suita asta de emigrări m-a deprimat teribil, la fel ca şi plecarea mea (observaţi că nu folosesc acelaşi cuvânt, emigrare), e şi mai trist faptul că acum sunt aici şi mă simt mai departe de ei, prin comparaţie de cum era în România. Nu am recuperat nici unul din prietenii pierduţi (culmea, suntem în aceeaşi ţară) şi i-am scăpat printre degete pe alţii, rămaşi în urmă.
Însă îmi place să mă gândesc la mine ca la un pesimist paradoxal. E de rău, e groaznic, mă aşteaptă vremuri sumbre şi nu pot să mă consolez cu gândul că ar putea fi mai rău. Dar ştiu că undeva cândva departe o să fie de bine - ceea ce e clar o amăgire cruntă, but stick with me. Tărâmul acesta magic la care visez eu când sunt high când beau este România. Singura necunoscută este cea temporală.
Eu vreau şi sper ca toţi oamenii cool şi interesanţi şi dragi mie să se întoarcă în România, unde o să fiu şi eu, iar toată lumea o să fie extaziată de direcţia în care a luat-o ţara şi poporul. Am merge la bere şi am râde de vremurile dubioase când Becali era pe primele pagini ale ziarelor şi toţi politicienii se certau şi votau fără să cunoască legile supuse la vot, când toate clişeele de litoral se vor reseta şi nu se vor mai plânge oamenii de Mamaia că e plină de manele şi Vamă că s-a stricat; când "Let's do it, România" nu va fi subiect de miștouri şi printre românii din străinătate ("Mamă ce proşti, să strângă după alţii!"), când vor apărea ştiri în presa occidentală cu altceva decât ţigani şi hoţie.
Însă astea nu sunt de ajuns, pentru că nu sunt cuantificabile. Software engineering m-a învăţat că trebuie să ai metrice pentru orice lucru pe care îţi propui să-l construieşti, aşa că încerc să evaluez care e cea mai bună măsurătoare a evoluţiei României în următorii 20 de ani. Am şi o listă.
-una destul de subiectivă este existenţa autostrăzii Bucureşti-Galaţi - that would be a treat! Atunci când Galaţi va fi suficient de dezvoltat pentru a justifica o autostradă sau când în sfârşit se vor construi autostrăzi într-un ritm decent cât să ajungă şi la Galaţi (sigur e foarte jos pe listă), m-aş gândi serios să revin în ţară.
- când Google Street View va avea acoperire în România, din nou în zonele de interes precum Galaţi şi Bucureşti, voi şti că ţara noastră a devenit destul de importantă şi suntem pe harta marilor producători de software
- când Iliescu va muri. Când Năstase, Vadim, Videanu, Vanghelie, băgaţi şi Băsescu dacă vreţi, nu vor mai fi în poziţii de putere, când poate vom produce politicieni de care să nu ne fie scârbă, precum Obama sau Isărescu.
-când sistemul feroviar va fi destul de dezvoltat încât ar fi comparabil cu cel din Olanda, atunci aş veni mult mai des cel puţin în vizită, de plăcere. Comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai bună, de vreme ce ţara e mult mai mică şi se face naveta în mod frecvent, dar măcar condiţiile de transport şi vitezele să fie la fel.
-când România va avea universităţi în Top 100 (cer prea mult? Top 200?) Shanghai, atunci vom şti că e safe să te întorci. Din păcate chestia asta n-o să se întâmple nici în 50 de ani.
- tare-aş vrea să văd cum Esquire Ro va depăşi ca număr de cititori pe Cancan şi Libertatea, that would be the sweetest sight to see.
- atunci când România va putea organiza un turneu de fotbal, chiar şi în colaborare cu un vecin, fie el european sau mondial (să fim serioşi), atunci muuuuulte lucruri se vor fi îndreptat în direcţia în care sperăm cu toţii.
- nu în ultimul rând, atunci când Let's do it, Romania n-ar mai fi necesar, pentru că nu sunt destule gunoaie de curăţat (din nou, mă gândesc la Olanda, unde o astfel de acţiune n-ar avea sens), atunci cu siguranţă voi vrea să locuiesc în ţară.
Ideile mele se termină aici. Ar fi drăguţ dacă aţi contribui şi voi, dar ştiu că n-o s-o faceţi, sunteţi departe şi nu aveţi nici un gând de întoarcere. Ne vedem în vacanţe... poate.
E ora 5 dimineaţa. Mâine am interviu şi nu m-am pregătit. Joc FIFA de pe la 12 pentru a sărbători faptul că m-am gândit să îmi curăţ laptopul de praf (acum nu se mai supraîncălzeşte de la orice browsing intens sau video).
Trebuie să mă culc, dar nu pot să închid jocul - încă un meci, încă unul şi tot aşa. Windows mă ajută, jocul generează o eroare şi se închide. Hai să mă culc.
Pun capul pe pernă şi al doilea lucru care-mi trece prin minte (după "Aşa îţi va fi trebuit, dacă nu te-ai pregătit", in more words) este: cine e, mă, actorul ăla? A jucat în Ghostbusters, Life Aquatic with Steve Zissou, a avut cameo în Zombieland, e unul din actorii mei preferaţi şi totuşi.... CUM NAIBA ÎL CHEAMĂ?!
Asta e cel mai grav lapsus pe care l-am avut vreodată. Nu-mi vine să cred. Îl cheamă Bill, dar Bill şi mai cum? H... ceva. Îmi tot repet: Bill H... aaargh! Îmi tot vine în minte Bill Hicks for some reason. Rezist tentaţiei de a mă scula şi a verifica pe imdb. Mă forţez vreo 5 minute, nimic. Apoi adorm.
Am plecat de la interviu. De dimineaţă (adică la 11:30 când am reuşit să mă ridic) n-am avut timp să mă gândesc la asta, am uitat să caut.
Dar acum mintea mi-e mai clară. Epuizat de atâta mers, ajung pe peron pentru trenul de Utrecht şi mă loveşte: Bill ŞI MAI CUM? Doamne, memoria mea e franjuri. S-a ars o diodă ceva, nu e în regulă. Acum îmi vine în minte Bill Pullman. Am avut câteva scurt-circuite care aproape mi-au readus numele pe buze, ca o maşină care pare să pornească dar căreia îi moare motorul în ultimul minut.
Sunt atât de dezorganizat încât nu ştiu unde-mi pun nici neuronii. În timp ce scriu asta, tot nu mi-am adus aminte. Ştiu în schimb că nu e cu H. Şi îmi imaginez faţa lui în cel mai mic detaliu!
Broken Flowers, Lost in Translation, Caddyshack... Hmm, sigur e Bill?
