Într-un fel, e chiar amuzant. Medicii, vreau să zic, sunt foarte amuzanţi. Păcat că psihologii sunt şi ei medici la rândul lor, primii ar constitui excelenţi subiecţi de studiu pentru urmatorii, zise ignorantul; dar probabil nu se face asta unui coleg de breaslă.
Îmi pare că medicii au mania grandorii într-o bilă de plastic. Nu ştiu dacă aţi văzut Bolt... mă rog, nu e cea mai bună comparaţie, dar în mintea mea merge. Desigur, au o bilă mare de tot în care ei sunt stăpâni absoluţi şi fac pe cine vor cu ou şi cu oţet. În micul lor univers, e uşor să compensezi pentru aroganţă şi superioritate îngâmfată, doar salvezi vieţi sau părţi ale corpului. Desigur, se balansează chiar în favoarea lor. Însă ce nu le spune nimeni e că degeaba pacientul are un corp sănătos dacă e cu nervii la pământ, nervi puşi la pământ de însuşi doctorul care i-a reparat corpul. În sinea lui, se justifică orice de vreme ce munca lor este într-atât de nobilă, cum probabil doar unele specii de poliţişti şi pompieri se mai pot ridica la înălţime, dar vai! cât de puţin trebuie să înveţi că să ajungi un asemenea salvator ordinar de vieţi. Nu, medicina este cea mai aproape de Olimp, e ultima treaptă înainte de atotputernicie.
Poate aici exagerez, dar recent mi s-a accentuat o părere cum că medicii ţin la cunoştintele lor ca la nişte secrete profesionale. Varianta alternativă ar fi că ei consideră oamenii de rând ca fiind prea proşti pentru a le putea fi împărtăşite informaţii despre corpul uman - ce ţi-e şi cu ignoranţii ăştia, să le explici în detaliu funcţionarea defectuoasă a tractului urinar sau să expui motivele reacţiilor adverse ale tegumentului la diverşi factori perturbatori par pierderi din timpul foarte preţios al acestor salvatori ai omenirii. Varianta asta cu siguranţă nu îi flatează aşa că revenim la prima. Inevitabil mulţi pacienţi nu vor înţelege totul dar ce anume determină reticenţa medicului de a da informaţii, exprimându-se doar "on-a-need-to-know-basis" către pacient? Pentru mine, cel mai interesant domeniu a fost, în mod absurd, stomatologia, pentru că am fost destul de des, însă nici acolo doctoriţa nu deborda de nerăbdare să-mi explice ce-i cu rădăcinile dinţilor şi nervii, aşa că de ce ar face-o un chirurg? Au trecut prin şcoală de medicină 6 ani, rezidenţiat alţi 7, cine eşti tu să vii să ceri informaţia pe de-a gata? Mergi la şcoală! Cel mai fericit caz e varianta prescurtată, ca pentru copii, expusă pacienţilor. Un fel de rezumat al cărţilor de liceu întocmit special pentru şcolarii de generală, în caz că se lovesc de necesitate. Într-un fel, e caraghios să îi vezi cum te tratează ca pe un copil.
Alternativa am simţit-o pe pielea mea când am făcut-o pe "deşteptul" cu ocazia unor probleme dermatologice de care mă mai lovisem. Într-o discuţie foarte scurtă cu o asistentă de la cabinetul studenţesc am convins-o ca eu eram student la med pentru că ştiam că trebuie să iau nitrat de argint pentru arderea negilor de pe mâini. În foaia de pacient m-a trecut student la Medicină fără să mă întrebe, desigur făceam pe fundul înţelept (wise ass). "Of, acum trebuie să modific!".
Concret. Doctorul m-a chemat pentru consult în urma operaţiei a doua zi, la ora 7 dimineaţa, la camera de gardă. La ora 7 fără 10 eram în faţa camerei de gardă în care, din câte ştiu eu, se intră pe o singură uşă. Am citit răbdător vreo 45 de minute, timp în care pot jura ca doctorul nu s-a aflat în camera din faţa mea decât poate teleportându-se. Ulterior am petrecut 30 de minute, on and off, căutându-l prin spital, evident totul petrecându-se la anul 1923 toamna, când abia se introduseseră telefoane în spitale dar nu foloseau la nimic pentru că nimeni nu ştia nimic din programul altor cadre medicale. (Sincer, nu înţeleg cum funcţionează un spital, e un haos complet, cel puţin acela în care fusesem eu. Sper din tot sufletul că la Urgenţe e mai curată treaba).
Revenind, m-am plimbat după medic prin spital întrebând asistente şi gardieni şi alte asistente şi persoane de la informaţii neputând da de dumnealui. Între timp se înfăptuise ora 9 şi mai aveam puţin şi terminam cartea. Se făcuse aglomeraţie, lumea venea la camera de gardă, erau destul de mulţi. Aproape de ora 10 şi-a făcut apariţia şi doctorul, de unde, nu ştiu. A primit vreo doi pacienţi după care mi-am călcat pe sfioşenie intrând să îl întreb când mă poate vedea şi pe mine. Mi-a răspuns foarte firesc să aştept afară, eu ar fi trebuit să fiu acolo la 7! Încă o dată, politeţea-mi (excesivă) m-a împiedicat să îmi revărs nervii însă nu în totalitate, ceea ce a ieşit a fost o exclamaţie exasperată: "Dar eram aici la ora 7" urmată imediat de a doctorului "Te rog nu ţipa!". Să mori tu.
Scurtând povestea, nu a durat mult şi peste vreo 10 minute mi-a spus mie şi încă unei tipe să îl urmăm în policlinică unde am mai aşteptat după fată şi un moş alte 10 minute şi ulterior m-a primit şi pe mine. Mi-a atras atenţia calm că nu se impunea să ridic vocea; evident, şi dumnealui fusese ca mine, chiar dacă nu ne despart prea mulţi ani, etc.
Ce puteam face decât să fiu recunoscător că în final mă consulta doctorul şi voi putea pleca acasă? Ce aş fi putut să îi spun, să mă cert cu el cerându-i explicaţii pentru lipsa lui? Nu. Am tăcut şi am înghiţit, vrând doar să scap. Asta parţial şi din cauza unui fapt cu totul neverosimil.
Când vine vorba de meseria lor, medicii sunt excelenţi. Cu excepţia, ahem, proastei de familie, toţi medicii cu care am avut de-a face mi-au lăsat impresia de profesionalism desăvârşit în momentul exercitării meseriei lor. Înainte de aia, exasperare totală. Însă când vine vremea să fie medici, vorbesc pacientului cu calm, destul de politicos cât să fie considerat corect după cele mai multe standarde, la fel si asistentele: când eşti pe mâna lor şi ele sunt politicoase şi grijulii, te pansează, îţi dau termometru, îţi deschid geamul dacă ţi-e rău, etc. Desigur, sunt aceleaşi asistente pe care îţi doreai să le sugrumi când tu le-ai întrebat: "-Ştiţi cum pot da de domnul doctor? -Aşteaptă afară!" (fără nici o altă explicaţie).
Asta va fi un mister până când voi cunoaşte personal un medic profesant care, desigur, va fi dispus să îşi divulge "secretele", atât ale sale dar mai important, ale tagmei.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
Îmi pare că medicii au mania grandorii într-o bilă de plastic. Nu ştiu dacă aţi văzut Bolt... mă rog, nu e cea mai bună comparaţie, dar în mintea mea merge. Desigur, au o bilă mare de tot în care ei sunt stăpâni absoluţi şi fac pe cine vor cu ou şi cu oţet. În micul lor univers, e uşor să compensezi pentru aroganţă şi superioritate îngâmfată, doar salvezi vieţi sau părţi ale corpului. Desigur, se balansează chiar în favoarea lor. Însă ce nu le spune nimeni e că degeaba pacientul are un corp sănătos dacă e cu nervii la pământ, nervi puşi la pământ de însuşi doctorul care i-a reparat corpul. În sinea lui, se justifică orice de vreme ce munca lor este într-atât de nobilă, cum probabil doar unele specii de poliţişti şi pompieri se mai pot ridica la înălţime, dar vai! cât de puţin trebuie să înveţi că să ajungi un asemenea salvator ordinar de vieţi. Nu, medicina este cea mai aproape de Olimp, e ultima treaptă înainte de atotputernicie.
Poate aici exagerez, dar recent mi s-a accentuat o părere cum că medicii ţin la cunoştintele lor ca la nişte secrete profesionale. Varianta alternativă ar fi că ei consideră oamenii de rând ca fiind prea proşti pentru a le putea fi împărtăşite informaţii despre corpul uman - ce ţi-e şi cu ignoranţii ăştia, să le explici în detaliu funcţionarea defectuoasă a tractului urinar sau să expui motivele reacţiilor adverse ale tegumentului la diverşi factori perturbatori par pierderi din timpul foarte preţios al acestor salvatori ai omenirii. Varianta asta cu siguranţă nu îi flatează aşa că revenim la prima. Inevitabil mulţi pacienţi nu vor înţelege totul dar ce anume determină reticenţa medicului de a da informaţii, exprimându-se doar "on-a-need-to-know-basis" către pacient? Pentru mine, cel mai interesant domeniu a fost, în mod absurd, stomatologia, pentru că am fost destul de des, însă nici acolo doctoriţa nu deborda de nerăbdare să-mi explice ce-i cu rădăcinile dinţilor şi nervii, aşa că de ce ar face-o un chirurg? Au trecut prin şcoală de medicină 6 ani, rezidenţiat alţi 7, cine eşti tu să vii să ceri informaţia pe de-a gata? Mergi la şcoală! Cel mai fericit caz e varianta prescurtată, ca pentru copii, expusă pacienţilor. Un fel de rezumat al cărţilor de liceu întocmit special pentru şcolarii de generală, în caz că se lovesc de necesitate. Într-un fel, e caraghios să îi vezi cum te tratează ca pe un copil.
Alternativa am simţit-o pe pielea mea când am făcut-o pe "deşteptul" cu ocazia unor probleme dermatologice de care mă mai lovisem. Într-o discuţie foarte scurtă cu o asistentă de la cabinetul studenţesc am convins-o ca eu eram student la med pentru că ştiam că trebuie să iau nitrat de argint pentru arderea negilor de pe mâini. În foaia de pacient m-a trecut student la Medicină fără să mă întrebe, desigur făceam pe fundul înţelept (wise ass). "Of, acum trebuie să modific!".
Concret. Doctorul m-a chemat pentru consult în urma operaţiei a doua zi, la ora 7 dimineaţa, la camera de gardă. La ora 7 fără 10 eram în faţa camerei de gardă în care, din câte ştiu eu, se intră pe o singură uşă. Am citit răbdător vreo 45 de minute, timp în care pot jura ca doctorul nu s-a aflat în camera din faţa mea decât poate teleportându-se. Ulterior am petrecut 30 de minute, on and off, căutându-l prin spital, evident totul petrecându-se la anul 1923 toamna, când abia se introduseseră telefoane în spitale dar nu foloseau la nimic pentru că nimeni nu ştia nimic din programul altor cadre medicale. (Sincer, nu înţeleg cum funcţionează un spital, e un haos complet, cel puţin acela în care fusesem eu. Sper din tot sufletul că la Urgenţe e mai curată treaba).
Revenind, m-am plimbat după medic prin spital întrebând asistente şi gardieni şi alte asistente şi persoane de la informaţii neputând da de dumnealui. Între timp se înfăptuise ora 9 şi mai aveam puţin şi terminam cartea. Se făcuse aglomeraţie, lumea venea la camera de gardă, erau destul de mulţi. Aproape de ora 10 şi-a făcut apariţia şi doctorul, de unde, nu ştiu. A primit vreo doi pacienţi după care mi-am călcat pe sfioşenie intrând să îl întreb când mă poate vedea şi pe mine. Mi-a răspuns foarte firesc să aştept afară, eu ar fi trebuit să fiu acolo la 7! Încă o dată, politeţea-mi (excesivă) m-a împiedicat să îmi revărs nervii însă nu în totalitate, ceea ce a ieşit a fost o exclamaţie exasperată: "Dar eram aici la ora 7" urmată imediat de a doctorului "Te rog nu ţipa!". Să mori tu.
Scurtând povestea, nu a durat mult şi peste vreo 10 minute mi-a spus mie şi încă unei tipe să îl urmăm în policlinică unde am mai aşteptat după fată şi un moş alte 10 minute şi ulterior m-a primit şi pe mine. Mi-a atras atenţia calm că nu se impunea să ridic vocea; evident, şi dumnealui fusese ca mine, chiar dacă nu ne despart prea mulţi ani, etc.
Ce puteam face decât să fiu recunoscător că în final mă consulta doctorul şi voi putea pleca acasă? Ce aş fi putut să îi spun, să mă cert cu el cerându-i explicaţii pentru lipsa lui? Nu. Am tăcut şi am înghiţit, vrând doar să scap. Asta parţial şi din cauza unui fapt cu totul neverosimil.
Când vine vorba de meseria lor, medicii sunt excelenţi. Cu excepţia, ahem, proastei de familie, toţi medicii cu care am avut de-a face mi-au lăsat impresia de profesionalism desăvârşit în momentul exercitării meseriei lor. Înainte de aia, exasperare totală. Însă când vine vremea să fie medici, vorbesc pacientului cu calm, destul de politicos cât să fie considerat corect după cele mai multe standarde, la fel si asistentele: când eşti pe mâna lor şi ele sunt politicoase şi grijulii, te pansează, îţi dau termometru, îţi deschid geamul dacă ţi-e rău, etc. Desigur, sunt aceleaşi asistente pe care îţi doreai să le sugrumi când tu le-ai întrebat: "-Ştiţi cum pot da de domnul doctor? -Aşteaptă afară!" (fără nici o altă explicaţie).
Asta va fi un mister până când voi cunoaşte personal un medic profesant care, desigur, va fi dispus să îşi divulge "secretele", atât ale sale dar mai important, ale tagmei.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
7 Responses to Iar despre sistemul medical
Psihologul nu e medic. Psihiatrul :>, da.
Exista grupuri de suport, de consiliere a medicilor adusi la exasperare de pacienti, bolile lor, neveste (Balint).
p.s.: am vazut Bolt la copii..ce naspa esti ,bai :))
Pai vezi fundule intelept cate nu stii daca nu te uiti la Grey's Anatomy?
Toti doctorii si asistentele si rezidentii, toti am zis au probleme din dragoste si intalniri pe ascuns in vestiare, probleme mai mari decat ca astepti tu pe hol.
Asa, psihiatrul. Sunt convins ca de fapt pacientul e malefic, da!
Tie iti cam plac traducerile in .ro, madam Ela :-? Nu am vazut Grey's dar am vazut House si House e noul meu standard pentru medicina! Super jerk, dar macar nu e prefacut!
Oh, i would like to get my hands on some of that nurse ass... i have seen some shit!
uhm, cum adica vopsita!
sa stii ca am intalnit medici care sunt si foarte oameni in ceea ce fac. nu multi, e adevarat, but there is still hope
si, desi am auzit o gramada de snoave legate de medicul de familie, ti-l recomand pe al meu, daca ai nevoie. nu te tine la usa inutil, iar cand intri te asculta si are un nas fin pt fix acele mici detalii care rastoarna carul mare - e putin House-ritza, asa :)
cred ca voi vrea sa ti-l iau. cu conditia sa inveti si sa nu mai stai pe bloguri si facebook!
damn it, stiam eu ca se va intoarce impotriva mea :))
Something to say?