Minunea tehnologiei moderne pe care noi toti o luam de buna. Telefonul mobil. Instrumentul si intreaga retea complicata din spate care ne aduce mai aproape, ne face intr-adevar animale sociale, sporeste comunicarea si riscul de cancer.
In 2004, cand terminam eu liceul, telefonul mobil era un must-have. Ceea ce nu inseamna un obiect uzual, comun si necesar, ci... ei bine, nu stau sa va explic inflexiunile limbii engleze. Eu nu aveam. Aveam telefon fix, in schimb, si ne gaseam gratie Romtelecomului. Imi aduc aminte si acum un moment important pentru mine legat de telefonul fix. Prietenii care erau locuiau in cartier si de dat dadeam si bipuri si telefoane scurte, la obiect, "Catalin e acasa? -Da, ti-l dau acum", etc. Nu depasisem vreodata, cred, 5 minute de conversatie si nici nu aveam ce vorbi atat la telefon. Momentul crucial a avut loc nu-mai-stiu-cand, am sunat-o pe Anca acasa si cred ca vorbeam de niste chestii organizatorice, o prima incursiune a mea in lumea populata de rechini a organizatoricimii. Ah nu, nu Anca era rechinul, cu ea discutam detalii. Tin minte foarte clar, de parca ar fi fost ieri, ce emotii aveam in glas, dar numai eu (cred ca) le sesizam. Ce-i drept, emotiile nu erau legate de telefonul in sine. Si inca tin minte ca am vorbit 12 minute si am fost si mandru de mine (am fost dintotdeauna un copil ciudat).
Telefon mobil mi-a luat mama in vara dinainte de facultate, cu tot cu abonament. Telefonul mi-a fost furat in septembrie acelasi an (din august in septembrie, deci) in Bucuresti, dear old Bucuresti.
Nu mi-a facut niciodata placere sa vorbesc la telefon, n-am sa mint. Nu am avut niciodata un sentiment placut vorbind ore in sir (pentru ca nu am vorbit niciodata ore in sir) si nu m-a pasionat vreodata. Multa vreme minutele mele incluse in abonament ramaneau in proportie de 80% neterminate. Ilustrativ e faptul ca la numere favorite am pe Dorin (care la momentul respectiv statea in acelasi camin cu mine, apoi in aceeasi camera cu mine), pe mama si pe Anca (long story short). Si cu 2 din trei nu am legatura.
Exceptiile sunt, nu-i asa, cele care confirma regula. Nu am fost niciodata nevoit sa continui o conversatie pe care n-as fi vrut sa o port, deci toate discutiile mele de durata au fost placute. Ciudatenia de care va ziceam mai sus a persistat, m-am bucuram (pe dinauntru) ca un copil prima oara cand mi-am terminat minutele si am facut cost suplimentar, prima oara cand am vorbit 20 de minute (cu Dana Dumitru, daca nu ma insel), prima data cand 30, prima data cand 40, etc. Nu stiu care mi-e cea mai lunga conversatie, dar nu cred ca >=60.
Sunt persoane cu care mi-e drag sa vorbesc, chiar si la telefon. Acelea sunt super rarisime. Kitty e una, cred, mama mereu, Mihai, Didi, deci nu foarte multe. Mai e si categoria aproape neglijabila, dar ilustra, cu care mi-as dori sa sporovaiesc la telefon, dar cum-necum mereu se intampla sa ne grabim fiecare sa terminam conversatia. Cam asa cu Alexandra, dar in situatia asta probabil noi nu vrem sa divulgam prea multe inainte sa ne vedem :P sa ne povestim verzi si uscate in fatza, ca e mai placut.

Mie-mi plac sms-urile.

Merg la Roblogfest party. Daca vreti sa ma cunoasteti inscrieti-va acolo.