Stii ce inseamna sa vrei sa te indrepti intr-o directie, nu! in mii de directii si sa te tina in loc sforile? Sau mai rau, toate sforile sunt suspendate in vid.. la capatul fiecareia este un mare gol. Ce rost are sa te indrepti inainte cand stii ca nu e nimic pentru tine acolo, sau nu iti poti asuma riscul de a afla?
Cum e sa fii in cadere libera, fara nivel, intr-o groapa fara fund.... nu stii unde esti, nu stii daca atingi vreodata fundul, n-ai nici cea mai vaga idee daca cineva poate intinde mana sau deja e prea tarziu.
Sa vrei sa iesi de sub un morman de zapada abatut pe tine de o avalansa, dar zapada e alunecoasa, sapi in gol, dupa care dai de gheata. Esti obosit, ranit, sangerand, nu mai ai fortele necesare sa treci si de ultimul obstacol.
Esti gol si tremurand in cel mai urat loc de pe pamant, toti rad de tine cu rautate, si nimeni nu vine sa iti intinda o haina si sa te tina in brate cat sa te incalzesti de la sufletul lui. Partea mai nasoala e ca intre cei care se uita sunt si aceia care se tem sa intinda o mana si un palton de frica iesirii din sfera lor de comoditate si familiaritate, vor dar nu se pot urni sa iti ofere caldura sufletelor lor.
Nu?