Cu mari sperante si nerabdator m-am indreptat spre teren. Picioarele abia mai rabdau, parca voiau o minge. Eu, fotbalistul minune, cu inima crescanda pe masura ce ma apropiam de teren. Ajungem la teren. Iau o minge, incep sa o bat, bucuria ma invaluie, ma uit la ceilalti, nu par cine stie ce, zic ca ii fac si o sa plec erou acasa.
Din momentul in care a inceput primul meci, in 30 de secunde eram praf. Nu imi puteam simti pieptul, picioarele deja o luau razna, infierbantate si muschii incordati, respiratia sacadata, laba piciorului nu ma asculta, nici vorba sa controlez mingea cum trebuie. Deci pe scurt, 30 de minute am fost un zombie pe teren. Am fost cea mai batuta echipa, deci am facut pauze dese, in care incercam sa imi trag sufletul si creierul imi exploda efectiv. La un moment dat mi-a fost si frica ca o sa mor pe teren, prea nu puteam nici sa trag aer in piept sau sa imi misc capul.
Dupa vreo 3 meciuri jucate si tot atatea pauze, am stat si in poarta, apoi meciul urmator am inceput sa functionez. Nu mai muream pe teren, dar cam tot varza am fost. Sa fi jucat noi vreo 6-7-8 meciuri din care am castigat unul singur, in care am jucat si eu bine si cam aia a fost sclipirea mea.
Problema nu e asta. E faptul ca eram sa mor din cauza ca nu aveam conditie fizica. Cand ma gandesc ce ma asteapta duminica pe munte, binecuvantez ceasul in care m-am hotarat sa merg la fotbal... am sa am febra vreo 2 zile dar macar am sa fiu un pic mai in forma. Daca plecarea era maine, nici gand!
Asa, inca sunt in carti pentru Jepii Miiiiiici. Am incercat sa sun la Cabana Caraiman, da' mi-a raspuns casuta vocala... Acu totu ca totu, numai sa nu ploua, ca am amintiri superbe de la mersul prin padure cu ploaia deasa biciuindu-ne. Si deci nu mai vreau.