Mânca-mi-ai organul mie şi întregului arbore genealogic masculin, ţărane.

Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.

Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.

După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.