În magnificul spirit olandez, rezidez studențește într-o casă cu două etaje și 5-7 persoane, în funcție de flux și perioada aia a lunii. M-am mutat în februarie 2010 într-o văgăună confortabilă, periculos de potrivită stilului meu lăbărțat de viață. Între timp am modelat camera să arate în așa fel încât să-mi fie imposibil să aduc fomei în genunchi pe covor sau în patru labe sub un schelet de lemn. Dar nu camera mea e subiectul de azi din Libertatea; vreau să le ofer o doză de capra vecinului celor care-mi vizitează blogul și presumably folosesc google translate să își facă o părere greșite despre mine.
La parter stă o femeie. Pe tot etajul. E mai cu moț, chiar dacă stă singură (n-am văzut bărbați intrând), e prietenă cu babă de vizavi dar și cu ?cuplul? din spate, poate o fac în trei din când în când, tot ce se poate. Are fund mișto și cam atât.
La mine la unu stă un tip. Practic singurul cu care mai vorbesc din când în când, adică la câteva săptămâni. De vreo două ori pe an ne găsim pe hol și ne promitem că o să stăm la o bere să ne cunoaștem, ce n-am făcut nici până acush. Întruchipează chintesența stereotipului olandez, dacă mă întrebi pe mine (și mă întrebi, că de-aia ești aici), un dudelo creț și ochii albaștri care la 30 de ani livrează poșta part-time în cartier. Viață boemă zici? În ultimele două ocazii când am sociopatizat cu el, impresia de panaramă s-a conturat în lumina faptului că și-a sărbătorit cei 30 de ani cu 5 alți masculi în camera lui, dansând. Nu pare să fie de-ăla, totuși (dacă tot veni vorba, de ce nu se dau homosexualii la mine? nu înțeleg. dar asta în alt episod). Al doilea rendez-nous ne-a găsit pe un traseu comun de bicicletă, timp în care am putut să aflu că face instalații de sunet ca hobby și că lucrează prin diferite cluburi din Amsterdam și Utrecht pe gratis. Nu mai știu ce facultate trebuia să termine el anul trecut (!) dar sigur nu era nimic cu sunet. Plus că nu-și spală vasele, dar asta e treaba lui, eu nu folosesc aragazul.
La etajul următor locuiesc uneori 2, alteori 3 sau 4 persoane, una din camere probabil e din cauciuc și se dilată vară. La dreaptă locuiește innocently enough o fată, femeie aș zice, de vârstă nedeterminată dar clar mai mare că mine (în Olanda există femei de 17-20 de ani și 29+, atât). Femeia asta uneori iese din casă pe la 5 dimineața, cică e ospătăriță pe undeva. Probabil dacă era mai deșteaptă stătea într-un loc mai acătării. Dar am schimbat 20 de vorbe în total. Ironia e că prima oară am bătut la ușa ei și m-am prezentat, pe 1 martie 2010 când aveam nevoie de un fier de călcat pentru cămașă-interviu-eșec lamentabil. Nu știu ce să va mai zic. E cam plinuță.
Petrecerea începe dacă o iei la stânga, unde nu știi niciodată ce-o să găsești. Uneori e un tip creț (blond, toți sunt blonzi), alteori e un tip lins (blond lins, cum dracu îi zice). Unul din ei arată ca o păpădie pleoștită sau un mop, celălalt e un fel de male model cu cămăși apretate și pantaloni în toate culorile, ofc cu nelipsiții ochelari hipster. Nu sunt sigur dacă unul din ei are mașină. Cică doar unul ar trebui să stea acolo dar celălalt suge ca lipitoarea, not unlike a treia persoană care vine și pleacă, în speță prietena (cred) a modelului. Once in a great while aud și eu niște sex deasupra mea (nu imediat deasupra, din păcate :-< ) și fata țipă în feluri diferite. Plus că se schimbă și chiloțeii puși la uscat, deci am tras o concluzie evidentă.
Azi blondul-noodles mi-a bătut la ușă că dacă n-am văzut un joystick zburând pe la geamul meu. Jucau PS2 și unul s-a gândit să arunce joystickul pe geam, presupun. Tot azi m-am enervat și am scos rufele din mașina de spălat, după 2 zile în care am sperat că unul din ei o să și le întindă/înfășoare în jurul gâtului și să tragă tare.
Băi, cel puțin sunt (relativ) liniștiți. Nu e ca și cum mă plâng, am avut mult mai rău...
Hinginerii știu despre ce vorbesc.
Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!
Olanda a devenit din idee o certitudine din mai multe motive pe care nici eu nu le ştiu sigur. Acum folosesc ca faţadă faptul că nu-mi plăcea munca în Bucureşti şi de-aia am plecat, dar se poate foarte bine să fi fost totul pentru o fată, ceea ce, ştiu, e stupid.
Aveam o listă construită migălos cu toate joburile pe care am încercat să le fac în Olanda pentru care am fost refuzat. O enumerare ar fi destul de plictisitoare, eventual vag relevantă pentru cei patru oameni care mă citesc din Olanda. E destul să spun că m-am înscris la toate companiile studenţeşti online pe care le-am găsit, am aplicat la fast-food-uri, lanţuri de supermarketuri, Cirque du Soleil în Amsterdam, am vrut să am grijă şi de bătrâni, am vrut să fiu şi cobai pentru experimente medicale (serios, se plăteşte bine). Nimic n-a reuşit. Dacă insistaţi, o să înşir un cârnățoi de vreo 30 de rânduri, dar aşa mi-e cam lene.
Şi deci n-aveam bani. Asta a fost o parte importantă a celei mai negre perioade din viaţa mea. Dar e greu de spus ce m-a afectat mai mult pentru că de la început, de când am ajuns în Olanda, totul a intrat în ceaţă şi îmi pare că n-am putut să-mi folosesc pe deplin capacităţile mintale. Am avut un breakdown, unul care a durat destul de mult şi care a evoluat în depresie pe parcursul primului an. A început cu atacuri de panică, stinse de o persoană foarte bine intenţionată şi drăguţă care mi-a scris un mesaj pe care încă îl mai am şi pe care sper să nu o fi pierdut. Dar ceea ce a urmat nu a ajutat deloc. N-am primit nici un fel de suport, cel puţin nu suportul de care aveam nevoie, din partea colocatarului (hai că ştiţi cu toţii povestea, fără vrăjeală). Şi pentru că nu era destul, acelaşi colocatar şi-a însuşit întreaga brumă de prieteni pe care o aveam în Olanda. N-au mai fost prietenii mei, au devenit ai ei. Cineva zicea că dacă e aşa, atunci nu se pot numi prieteni. Eh, nu sunt eu unul care să se plângă la nevoie, dar poate mi-ar fi fost mai uşor cu ei. De ce n-am tras eu de ei? Pentru că nu mă puteam gândi la altceva decât de unde va veni chiria pentru luna viitoare, ce-o să mănânc, cum mai aplic pentru joburi; în general am pierdut orice perspectivă și bunăvoință. Singura persoană care se mai interesa de mine din când în când era Sorana, dintre cei pe care îi cunoşteam de dinainte. Sigur că a fost în principiu vina mea, dar după cum privesc eu lucrurile eram socially impaired şi am fost aşa mult timp - şi handicapaţii au nevoie de tratament special, nu?
Nu mi-am făcut prieteni în primul an de Olanda, dar slavă Domnului am pierdut destui. N-am să-mi cer scuze pentru că nu sunt genul ăla de persoană (adică reasonable), şi e pierderea mea, mi-o asum. Dar îmi pare rău şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum... Dar n-am ştiut.
Ce-a urmat a fost o acomodare extreeem de lentă cu un metabolism mai încet (pentru că trebuia să mănânc mai puţin și mai ieftin) şi o pseudo-sihăstrie care într-un fel m-a întărit mai tare decât orice altceva ever. Datorită ei sunt aproape sigur că n-am să (mai) înnebunesc vreodată, datorită ei ştiu că n-am să fiu vreodată prea distrus după o despărţire, datorită ei încă mai am un strop de optimism în mine, pentru că toate încurajările stupide şi toate previziunile fără fundament ale oamenilor care-mi urau binele s-au adeverit până la urmă. Adică, sigur, ei vorbeau la mişto, doar să mă încurajeze, dar atât cât a funcţionat m-a împins mai departe. Şi n-aş fi supravieţuit niciodată fără 300 de euro care mi-au salvat pielea, veniţi dintr-o sursă neaşteptată dar foarte binevenită.
Majoritatea ştiţi povestea cu cele 34 de ore muncite fără întrerupere, primele zile de muncă fizică şi cele mai intense. La sfârşitul lor am câştigat ~400 euro care au fost de departe cei mai bineveniţi bani din viaţa mea şi momentul care mi-a schimbat atitudinea, viaţa, nivelul de trai, balanţa de prieteni şi metabolismul! Toate astea au început cu ajutor de la Vlad.
Restul e istorie!
Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.
Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.
Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:
Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.
Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.
Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!
Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.
Sigur,titlul e făcut să atragă un public cât mai numeros (şi needucat, probabil), dar dedesubtul aparenţelor veţi găsi lucruri inedite, la care probabil nu v-aţi fi gândit în vecii vecilor cu atât de puţin sânge circulând prin creier.
Acest video înfăţişează un individ care le apucă pe femei de ţâţe. Mai exact, 1000, în decurs de 18 minute/30 de zile. Asta e tot ce se întâmplă şi e glorios. Totuşi, încet dar sigur putem identifica câteva efecte secundare neplanuite ale acestui (să-i zicem) experiment social la scară largă, efecte pe care le voi înşira în cele ce urmează.
Lucrurile se petrec în Rusia, de unde avem parte de primul lucru nou învăţat, în Rusia e şi cald uneori. În Rusia sunt şi foarte multe gagici mişto, ceea ce ştiam deja, dar mă miră că nu sunt majoritatea. Unele (puţine) sunt urâte, dar la urma urmei sunt de toate formele şi dimensiunile, nu au nimic mai bun decât România. Dar cea mai importantă legătură cu Rusia e că tipul a găsit 1000 de femei care au fost de acord să fie pipăite. N-ai găsi 1000 de pitzi dispuse să facă asta oricât de celebru ar fi tipul ăla (care se pare că e blogger, deci no way, poate doar Gogu). Dacă ar veni George Clooney să filmeze în România, ar putea face un film de 2h doar cu el claxonând la mameloane tricolore până când capătă carpal tunnel syndrome, după care restul femeilor de la coadă l-ar devora de viu. Dar nu vine.
In vorbele nemuritoare ale lui Leo MC Hammer, trebuie să mergem mai adânc. În 18 minute observi multe lucruri despre specia venusiană cea mai de preţ pentru vânătorii marţieni (sâc!). În primul rând, femeile au acceptat, înseamnă că le place - poate ar trebui să facem asta mai des, chiar spontan, de ce nu? Până şi individul din video şi-a luat doar câteva palme (plus vreo două săruturi şi, suspectez, multe numere de telefon). Putem de asemenea observa că pe măsură ce tipul apucă din ce în ce mai mulţi gemeni, devine din ce în ce mai puţin entuziasmat, ceea ce demonstrează că nimic nu e bun în exces, nici măcar grabbin dem tittaes. Mai vedem că majoritatea femeilor se supun cu un fel de curiozitate inocentă, dar sunt unele care trebuie să dramatizeze scena, dar nu sunt atât de originale pe cât credeau. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că tipele care au reacţionat cel mai atipic sunt cele mai interesante (atât în bine cât şi poate în rău), orice titty grab e o aventură cu ele (exemplu 37, 392, 509, 641). Din punct de vedere matematic, e interesant de aflat câte încercări ratate nu ne sunt arătate şi câţi ochi vineţi şi-a încasat flăcăul, dacă (477).
Peste toate, cel mai mare potenţial îl are aplicarea ideii în alte ţări. De acum 2 paragrafe m-am răzgândit: dacă te duci în Romană, ai şi ce să pipăi, ai şi cum, le dai un covrig, le faci o poză şi le promiţi faimă pe internet. După care te uiţi la fundul ei cum se ondulează în depărtare şi îţi vine ideea să le apuci şi de buci. Acesta, doamnelor şi domnilor, este progres.
Nu am fost niciodată nicăieri, în afară de Olanda. Belgia nu se pune, de vreme ce vorbesc cam tot olandeză pe unde am trecut eu, şi în plus doar am trecut, n-am stat niciodată mai mult de 2h.
Dar am fost în Italia, pentru că nu mai văzusem pe mama de 2 ani şi am zis că ar fi cazul. Aşa că am luat unul din (probabil) zecile de zboruri până în Roma, de unde a trebuit să caut un autocar care să mă ducă de partea opusă a cizmei. Din prima zi m-am simţit foarte nelalocul meu, pentru că nimeni nu vorbea altceva în afară de italiană, cu excepţia minimului necesar care ne-a permis să ne înţelegem un pic mai bine decât un orb şi un mim. Mă rog, în retrospectivă îmi dau seama că ar fi trebuit să fac lecţiile alea de italiană, dar lenea.
Drumul cu autocarul a fost foarte frumos, pentru că italienii au o grămadă de autostrăzi şi toate trec prin nişte regiuni care-ţi taie răsuflarea, trecând de la câmpie, vreme aproape tropicală, la deal şi munte, unde la fiecare kilometru zăreşti în depărtare orăşele parcă sculptate în stâncă, întruchipări perfecte ale oraşului făcut pentru turişti (pentru că nici un italian nu admiră peisajul pe geam, toţi erau absorbiţi în somn sau rebus). Drumul cu autocarul a fost şi foarte frustrant, pentru că am călătorit cu verişorul de 14 ani, căruia i se făcea rău de la orice, inclusiv drumul cu maşina de la Galaţi la Bucureşti, autobuzul în Bucureşti, avionul până la Cluj, avionul până la Roma şi ultimele 2 autocare până în Tortoreto. A fost o zi lungă.
Italia a început de a doua zi, când am descoperit că în peninsulă e mai cald ca în România şi eu mă dezobişnuisem cu temperaturile de peste 25 de grade. În principiu, ce-am făcut în cele 4 zile a fost să încerc să nu stau în casă şi să evit soarele în acelaşi timp. Printre highlights se numără coborârea dealului la picior*, plimbări repetitive pe obscen de lungul bulevard de la mare, admiratul panoramei din grădina de pe bloc (!), fotografiat stil paparazzi/peeping tom, ghicit vârsta minorelor după care întorceam capul**, tentative eşuate repetat în a-l entuziasma pe văr de vacanţa asta care-i fusese plătită de altcineva, mâncat pizza autentică italiană făcută de un român (frate-miu :>), cunoscut două gagici italiene cu care aş merge oricând în camping în munţi, ajuns între picioarele uneia din cele două gagici***, dat indicaţii unor români, într-un oraş în care eram turist absolut, mâncat a shitload of arrosticini şi altele.
* Scurtă lecţie de geografie: Tortoreto e un oraş la nord de Pescara, pe malul Mării Adriatice. Oraşul e împărţit în două, Tortoreto Alto, care e pe deal, şi Tortoreto Lido, comuna de la malul mării. Oraşul de sus e drăguţ dar din nefericire complet mort pe timp de zi, aşa că dacă eşti turist mergi la plajă. Tot din nefericire, ai mei locuiesc în Tortoreto Alto. Există un singur autobuz care face legătura, o dată pe oră. Nu o dată au trebuit mama sau frate-miu să urce dealul pe jos, ceea ce înseamnă urcat 3 km în pantă şerpuită de 30-45 de grade (radiani*180/π), la temperaturi de 25-30ºC. Din fericire eu doar am coborât-o de 1,5 ori.
** Matematic vorbind, nu toate fetele mişto din Tortoreto sunt minore, dar statistic vorbind, ar putea foarte bine să fie. Frate-miu mi-a zis-o clar de la început: tot ce vezi bun e ilegal, şi după câteva zile petrecute acolo (vorba aia, într-o zi întorc capul după femei fete cât alţii într-un an) tind să-i dau dreptate.
*** Managerita restaurantului unde lucrează frate-miu şi maică-mea e o tipă de 25 de ani, pretty very hot, if I may add. Am cunoscut-o la restaurant, apoi ne-am mai văzut la plajă într-o zi. Cealaltă tipă era verişoara ei, equally but differently hot, de 28 de ani. Într-o seară ne-au luat pe mine şi pe frate-miu de pe drum cu maşina şi am mers undeva într-un oraş apropiat, unde am stat doar preţ de-o cafea. Restul de două ore le-am petrecut căutând maşina, pentru că nu mai ştiam unde o parcasem. Ne-am despărţit, eu am rămas cu tipa de 25 de ani cu care a trebuit să mă înţeleg în franceză şi italiană, cu chiu cu vai. După vreo oră jumate tipa nu mai putea să meargă în tocuri aşa înalte, aşa că am cărat-o pe umeri ca cavalerul ce sunt. So no, I didn't get some :-<
Per total, n-am fost atât de turist pe cât ar fi trebuit, dar am descoperit că nu-mi place să fiu arătat cu degetul pe stradă ca fiind străin, aşa că încerc să mă amestec între localnici pe cât de mult posibil (ceea ce fac şi în Olanda). N-am fost decât o dată la mare, mi-am ars un pic umerii si am făcut febra musculara la fese de la 10 minute de înot. Am trimis vederi (cui a cerut si celor pe lista de abonaţi), am mâncat tradiţional, am comunicat cu localnicii si am asudat mult de tot. Next on the list: nordul Italiei (când am timp).
După o perioadă de vreo oră în care m-am chinuit să fac poze într-un autocar în mişcare, am ieşit din zona Romei şi m-a pălit ideea să fac live blogging old school, am scris pe foaie! să văd eu care blogger se mai poate lăuda cu asta.
Dar, înainte să ies din oraş, văd că ăştia au portocali pe străzi, ca pomi decorativi. Wtf? Şi aveau şi fruct, erau pline! Cred că portocalele nu sunt la mare preţ aici, de vreme ce atârnau şi nici un ţigănaş român nu venea cu coşul.
Până acum am numărat prea multe femei mişto pe stradă (din autocar în mişcare), ceea ce pune Italia pe locul 3, după România şi Olanda.
Habar nu ştiu unde sunt. Mi se pare că am ieşit din zona Romei sau Roma Comuna sau cum dracu i-o zice. Temperatura 31 de grade, umiditate 120%, coafura rezistă.
Frate, mulţi copaci au ăştia în oraşe. Ori suntem noi într-un orăşel mare ori au ăştia o tonă de autogări şi oameni care să umple peroanele peste tot.
În autobuzul ăsta sunt numai femei frumoase şi se urcă altele şi mai mişto dar ceva îmi zice că media de vârstă coboară către 18, I'd like to give a shoutout to ză girl with them titties popping out, care s-a urcat odată cu noi la aeroport.
18:18, cineva iubeşte pe altcineva undeva cumva. S-a urcat şi taxatoarea să verifice biletele. Srsly? Doar am plătit fiecare şoferului, de ce mai verifică cineva bileţele? Also, Auchan. Bonus: autostrăzi suspendate. Înghite-o, Oprescule! Ah, le ragazze...
Tipa din faţa mea tocmai şi-a scos inelul şi l-a întors pe dos, lol. E ca o curea de ceas, şi undeva ascunsă între zale e o pietricică preţioasă. Cool.
Ce bulangii sunt italienii ăştia. Am 3 tipi în faţă, mai tineri ca mine cred, care au toţi ochii albaştri şi arată a jucători de fotbal. Mie mi-e doar de păr, vreau şi eu de-ăsta. Unul poartă badge cu "io sono interista".
De fiecare dată când mă gândesc cum aş spune ceva în italiană, mă loveşte sindromul Bean, în loc de italiană bag ba spaniolă ba franceză ba mister! (nici eu nu-mi dau seama ce limbă e)
Io n-am văzut de-astea în Ro: panou cu preţurile la benzină (self service) pt staţiile care urmează la câţiva kilometri. La câte maşini sunt, cred că le prinde bine...
Cred că trecem prin munţi. Cred că e foarte mişto spre superb aici. Cred că toate orăşelele alea construite pe munţi, direct pe pantă, sunt mulse bine de tot pe filiera turismului, cause i'm sold. Şi să moară Bibi dacă văd vreun bald spot în pădurea asta deasă, doar vreo casă izolată din când în când. Oare ăia sunt bogaţi sau pustnici?
Între timp au început să chelească pădurile. Am văzut un castel, am belit ochii. Temperatura a scăzut cu 6 grade, deci suntem sus. Încă 2h, sper că băiatul asta să reziste, călătoria asta l-a nenorocit. Idioţii ăştia nici nu se uită în jur! Fac rebusuri şi vorbesc la telefon, nu ştiu să se bucure de propria ţară. Îmi sună cunoscut.
De fiecare dată când a trebuit cu adevărat să mă scol de dimineaţă, ştiţi voi, momentele alea de aeroport, interviu, examen (important), am avut o groază incontrolabilă de trezit. Când vine vorba de dormit 2-5 ore, culcatul e un calvar şi trezirea e o prelungire a coşmarului din care presupun că tocmai m-am trezit. Asta pentru că ştiu că un număr de ore mai mic decât 6 îmi sunt complet insuficiente şi când sunt mai puţin de 4 intru în panică gândindu-mă la... alarma telefonului.
Ah, soneria de dimineaţă, cine n-o ştie, cine n-o urăşte. Fiecare dintre noi are o întreagă istorie a sunetelor care i-au traumatizat dimineţile în ultimii ani, iar eu nu fac excepţie. De când am plecat de acasă (unde mă scula când mama când tata şi îi puneam să-mi facă un masaj de trezire) am folosit telefonul, cu scurta aventură a ceasului deşteptător de la Ikea, pe care colegii mei de cămin n-au putut să-l suporte sub nici o formă. La primele trei sonerii am căpătat imunitate, inclusiv pe perioada în care munceam (da, dau vina pe alarma de telefon pentru întârzierile zilnice la muncă). Am mai schimbat sunetul când mi se părea prea traumatizant, dar nici unul n-a mers. Acum, cu telefonul nou, soneria e mai discretă, ca şi cum cineva ar zgâria o tablă în vis, nu mă mai trezeşte ca un ciocan în tâmplă, dar tot n-am reuşit să scap de senzaţia de nelinişte chiar înainte de culcare, dacă ştiu că orele nu-mi sunt de ajuns.
Tocmai de aceea aş vrea să fiu condiţionat, să mă pot trezi din somn la un semnal, de preferinţă o muzică lină, ca în exemplu. Ofc, aş trebui condiţionat şi la culcare, şi ce-i mai plăcut decât să adormi pe muzică (bine, văd câteva dezavantaje aici, dar nu majore) eventual în combinaţie cu orizontala sau cu un anume stimulent olfactiv. Asta ar rezolva foarte multe probleme nu numai pentru mine, după cum sunt sigur că şi voi vă doriţi un somn fără întârziere şi fără griji sau traume. Oh, the possibilities! poţi activa productivitatea într-o persoană pe un interval fixat între două triggere temporale, poţi induce preferinţe alimentare care să excludă dulciuri sau slănină (hi dad!), poţi re-instrui infractorii într-o direcţie pozitivă pentru societate, inducându-le silă de violenţă şi ilegalităţi! *wink wink*
Până la ziua aceea minunată, eu n-am să mai merg la culcare acum, de vreme ce ar trebui să mă scol peste o oră. Mai miră pe cineva?
Ideea este aceea că tipii de treabă vor fi mereu la fel, aşa că orice gest frumos din partea lor păleşte în intensitate, pentru că se înscrie în monotonia atitudinii lor, care e de a fi mereu serviabili şi curtenitori şi... plictisitori, nu? Pe când un bad boy adevărat, dacă poate fi îndreptat din căile sale eronate, valorează exponenţial mai mult ca reformat; astfel, femeia are parte de un specimen pe care l-a îmblânzit cu mâna ei, care din când în când îşi arată latura lui animalică, trezind în acelaşi timp animalul din ea, dar care în cea mai mare parte a timpului este subjugat ei.
De unde să încep? Am cunoscut fata aceea. Eu, băiatul de treabă, am fost cel care asculta poveştile despre bad boy-ul incorigibil, care o înşelase şi cu toate astea încă mai suspina după el, pentru că în continuare rămânea singurul bărbat care o făcea să se simtă vie, cel mai interesant specimen pe care îl cunoscuse vreodată, focul dinlăuntru, știți voi, etc. Am fost băiatul de treabă refuzat pentru că ea încă mai plângea după el, care o părăsise şi se dusese cu fosta, iubire peste care nu trecuse. Am fost băiatul de treabă care a preţuit mai mult prietenia decât sexul de răzbunare împotriva prietenului bad-boy care-şi făcea de cap prin alte părţi. Am fost băiatul de treabă care n-a vrut să forţeze o tipă beată să-şi înşele prietenul pe care-l iubea şi să fi regretat după. Am fost un fraier, cu alte cuvinte.
De unde ştiu că articolul e adevărat? Pentru că în cele câteva dăţi, numărate pe degete, în care am fost eu bad boy (atât cât m-am priceput) n-am întâmpinat nici un pic de împotrivire în îndepărtarea chiloţeilor. Niciodată. Not-a-once. Trageți fiecare concluzii.
Şi mă uitam eu odată pe la 4 dimineaţa pe Facebook la profilul unei gagici, right, nimic neobişnuit, iar eu fiind photo whore mă îmbăiam în cele 100 poze cu tipa brunetă cu ochelari, un fel de nerdvana meets geektopia, I mean this girl has it all, şi nu mă refer la dimensiuni de model. Nu că ar conta, dar mă uit să văd vreun status, dau de familie. Descopăr că fratele ei este un tip pe care l-am cunoscut o singură dată, dar n-am să uit niciodată faţa lui. Mergând într-o zi la şcoală spre liceu, printre blocuri aşa cum trebuia să o luăm, în faţa mea e un alt copil de la şcoala noastră, fiind acostat de un grup de ţigănaşi (cu ei am mai multe poveşti, nici una frumoasă). Într-un moment de disperare, tipul s-a repezit la mine cu un zâmbet mare pe faţă, prefăcându-se că mă cunoaşte, doar ca să scape de şatra ce mai avea puţin şi-l sălta de toată încrederea de sine pentru restul vieţii lui. Acuş, eu eram departe de un dur, dar aveam de pe-atunci privirea piezişă şi ofc elevaţia, aşa că de-ai lui Connect-r ne-au lăsat ghiulurile în ziua aia. Faţa lui în acele 5 minute a trecut de la o groază amestecată cu confuzie, gen "I got lost in a cave, turns out it's the one from the Descent", până la uşurare şi chiar veselie (pentru referinţe vezi Caddyshack). Nici nu cred că am făcut cunoştinţă, dar am tot înclinat din capete pe hol tot liceul după aia.
Fato, ştiu că nu mă cunoşti, dar te iubex! De tot! Aşteaptă-mă! (mai am doar 8 ani până termin ratele)
