După cum nu ştiţi, anul asta am dat de ceva bani şi am decis să mă răsfăţ cu muzică live. În caz că nu aveţi cont, Songkick e un site perfect pentru vânătorii de concerte, unde tu doar introduci artiştii/cluburile/oraşele de care eşti interesat şi îţi raportează toate concertele care au loc. Înarmat cu asta, am început cu tupeu anul: Florence and The Machine, Skunk Anansie, Maroon 5/Sara Bareilles, Hercules and Love Affair + Aeroplane, Aeroplane again, The Black Keys, Faithless, DJ Shadow, The Kooks, Arcade Fire, Beirut, Pitch Festival, George Michael, Grinderman, iar dacă uit ceva înseamnă că nu mi-am dorit destul de mult să merg la ele.
Here's the catch. La toate astea am vrut să merg, dar într-un final am ajuns la Hercules and Love Affair + Aeroplane, Faithless, DJ Shadow şi atât. Am vrut să prind pe Aeroplane încă o dată când mixa în Haga, dar munceam în seara aia şi mi-am spus că mai bine economisesc banii decât să văd acelaşi artist de două ori în mai puţin de 2 luni. Am greşit. Dacă aveţi vreodată ocazia, mergeţi să-l vedeţi pe Aeroplane, e noul Fatboy Slim. Povestea cu Faithless cred că o ştiţi.
De ce nu am mers la celelalte concerte, ziceţi? Pentru că sunt o panaramă de om şi cu ocazia asta puteţi observa efectele extrem de nocive ale procrastinării. Deşi îmi doresc să fi mers la fiecare din show-urile de mai sus, pentru unele chiar nu eram aşa convins. Îmi pare rău de Skunk Anansie după ce-am auzit că au rupt la Bestfest (unde btw am câştigat bilet, go figure, de-aia nu am noroc în dragoste), îmi pare foarte rău de Sara Bareilles, care era opening act pentru Maroon 5. Black Keys, la fel, era un amalgam de "trebuie să muncesc" şi "să mă duc singur?" care mi-a omorât cheful. Cât despre George Michael, pe cât mi-aş dori să-l văd, biletele sunt ~80 €. Nuff said.
Am fost atât de entuziasmat când am auzit de concertele Kooks şi Beirut, plus kind-of-entuziasmat şi de Arcade Fire, concerte care se desfăşurau în iunie-august-iulie, ce doze potrivite, n-aţi zice? Unul pe lună, o investiţie de viitor, pentru că cine n-ar vrea să plătească 30 euro pentru concertul unor viitori posibili clasici ai muzicii? Am calculat şi mi-a dat cu minus, pentru că biletele la The Kooks s-au vândut, se pare, în 2h de la punerea în vânzare. Isteţimea nu se termină aici. Câteva săptămâni mai târziu, încrezător că un spectacol în august nu ar putea fi sold out aşa curând, mă uit de curiozitate la concertul Beirut care, ghici ce. O săptămână mai târziu şi biletele la Arcade Fire se epuizaseră.
De-atunci ai putea spune că m-am învăţat minte. Am început să urmăresc promoteri de concerte şi festivaluri pe twitter şi am aflat cu bucurie că The Kooks se întorc în noiembrie. Mi-am notat ziua şi ora la care se lansează presale-ul şi am fost treaz la ora aceea fragedă care este 10 dimineaţa, ca să cumpăr. Am cumpărat biletele şi pot să mă laud că voi merge să-i văd, preferabil cu cineva căruia îi plac la fel de mult. La cum evoluează lucrurile, în 5 luni nici o fată nu va mai vrea să aibă de-a face cu mine, aşa că mă duc cu un dude (sau pun biletul la licitaţie şi cine îl câştigă trebuie să îndure un date cu mine şi orice alte activităţi au mai fost licitate).
M-am învăţat minte? Poate nu. Festivalul Pitch, ce are loc weekendul ăsta, la care aș fi putut să-i văd pe Chromeo şi Buraka Som Sistema, şi-a terminat biletele pentru ziua de sâmbătă cu o zi înainte să vreau eu să cumpăr. Am avut săptămâni, chiar luni de zile la dispoziţie, dar eu mi-am tot spus: Neah, e un festival, nu are cum să se epuizeze. Am aşteptat până cu 3 zile înainte şi am primit exact ce am meritat.
Mulţumesc, soartă! (pentru celelalte, nu pentru asta, concertele sunt o nimica toată)
1. Bicicleta mea, pe care am dat 40 de euro vara trecută cumpărată de la un olandez, în care am băgat mulţi bani de-atunci înainte (în bicicletă, nu fisting olandez). I-a sărit lanţul de atâtea ori, am abuzat-o încontinuu, acum îi atârnă chestii şi altele sunt lăbărţate (am o dispoziţie porno azi), dar încă mai merge. Mă simt cam aşa (hint: ăla din dreapta).
2. Nu ştiu dacă să pun laptopul sau internetul, de vreme ce toate fetele dinaintea mea au pus laptopul înaintea poşetelor şi converşilor, mai ales că eu am spirit de hipster şi sunt convins că mi-ar sta bine cu tricou în V şi eșarfă mov la gât - ochelari cu ramă groasă îmi mai trebuie. Laptopul în sine nu e memorabil, mai ales că l-am abuzat de nu mai are baterie, dar ce fac cu el e mai important. În premieră pe internet, puteţi vedea ce fac eu cu calculatorul meu (e ok, am şters pr0n-ul).
3. Salteaua mea de 1,60x2,00, groasă cât un corp uman şi pe care se poate face sex mişto (presupun, n-am de unde să ştiu). Dar să fiu al naibii dacă nu e confortabilă.
5. Da mă, am şi eu o agendă, una neagră, am luat-o ca să creadă lumea că e little black book of sex.
6. Pot să afirm cu tărie că nu călătoresc mai deloc (procentaj care se va schimba în 23 de zile) dar îmi place bagajul meu. Am rucsacul de 4 ani, care e mai durabil decât orice am avut până acum, şi geantă de la Camel Active pe care am dat în puii mei vreo 250 de lei acum 3 ani şi n-am folosit-o pe cât mi-aş fi dorit. Ei bine, acum că am 4 zboruri, o să dau 4*20 de euro ca să am privilegiul să o car pe umăr.
7. Blogul e o chestie care mă face fericit, din păcate nu mai am timp de el şi nu am idei despre ce aş putea să scriu. De acum într-o săptămână intru într-o perioadă seacă şi, dacă tot nu mai am prieteni în realitate (se mulţumesc să îmi citească blogul doar) o să scriu mai mult şi
8. Foarte puţini, foarte rar şi aproape deloc în Olanda sunt unii oameni care-mi sunt dragi, cu care pot să vorbesc şi după un an de pauză fără să mă simt străin. Btw, am leapşa de la Irina.
9. M-a făcut fericit întâmplarea că am câştigat un bilet la Bursa Bestfest la Metropotam (a doua oară consecutiv, anul trecut am câştigat bilet la festivalul ăla înlocuitor) şi pentru că nu eram în România am putut să fac o bucurie mare cuiva.
Avem şi bonusuri. Mă bucură şi biletele de avion pe care le-am cumpărat după vreo 2 luni de incertitudine, mp3 playerul care e mic, cool şi potent, pe care ar fi trebuit să îl cumpăr de mult având în vedere cât mi-a schimbat dispoziţia de zi cu zi (depression free for weeks!), da, bine, mă bucură şi pe mine adidaşii de alergat, dar mă bucură mai mult cei de fotbal, pentru că am ajuns să joc chiar acceptabil în ei. Vorbind despre asta, mă bucură mult fotbalul din fiecare duminică, atât de mult încât e îngrijorător, la muncă mă duc pentru bani, la şcoală nu prea mă duc, la olandeză pentru că trebuie, doar la fotbal mă duc din plăcere pură. Last and maybe least, mă bucură nişte filme care apar la cinema şi faptul că am bani să mă duc să le văd, ştiţi vorba cum că anticipaţia e mai mişto decât momentul în sine, numai că filmele nu te dezamăgesc, cel puţin ştiu că HP n-o să.
Și pentru că sunt fraier trebuie să menționez că aș renunța la oricare din ele pentru fericirea altcuiva, dacă e cine trebuie (trebuie să nu fie muierea care mi-a zdrobit sufletul. E ok, nu vorbește românește). Mai puțin punctul 8, că n-ar avea sens, bă!
Nimic bun nu iese dintr-o dimineaţă. Dacă cineva spune că dimineaţa e cel mai bun moment al zilei, probabil este un pensionar care are nevoie de 4-5 ore de somn pe noapte şi oricum se culcă la 8 seara, după ştiri. Dacă eşti o persoană matinală, te urăsc din tot sufletul şi probabil mulţi alţii simt la fel. Părerea mea despre tine este similară cu cea pe care o am vizavi de un coleg de muncă, un tip foarte ok de altfel, dar care manifestă regretabila caracteristică de a părea fals de fiecare dată când vorbeşte despre viaţa lui super interesantă şi care comunică aproape constant prin punchline-uri, fără discuţii normale. Îţi vine să-i înfingi una între dinţi şi să te culci la loc.
Dar să revenim la dimineaţă. Sunt câteva motive pentru care dimineaţa e bună, printre care se numără:
De ce e dimineaţa de rahat:
De ce trebuie dimineaţa evitată? E atât de gravă încât s-a inventat un drog ca să o supravieţuieşti.
9. Elisha Cuthbert (in The Girl Next Door)
8. Violante Placido (in The American)
7. Emma Stone (in Zombieland)
6. Clemence Poesy (In Bruges)
5. Rachel Weisz (in The Mummy)
4. Teresa Palmer (in Take Me Home Tonight)
2. Gemma Arterton (in Prince of Persia: The Sands of Time)
1. Olivia Wilde (in Tron:Legacy)
Pentru că mi-e lene să mai scriu chestii de însemnătate, încep să fac topuri care mai de care, şi încep cu unul chiar decent: cele mai bune albume ever *de pe calculatorul meu*pe care le-am ascultat integral*.
Regulile sunt simple: mai jos se află albumele care m-au impresionat în întregime sau pe-aproape, fără a suferi de boala comună majorităţii artiştilor care scot albume cu unul-două-trei hituri şi restul 10 sunt melodii banale. Şi, cel mai important, albume pe care, în majoritate, încă le ascult cu plăcere (cu mici excepţii, la unele chiar am făcut supradoză la un moment dat).
Înainte de toate trebuie menţionat că unele formaţii sunt foarte mişto, într-atât de mişto încât foarte multele lor piese bestiale se întind pe multe albume şi mulţi ani, fără a putea alege un singur album reprezentativ şi care să iasă în evidenţă faţă de celelalte. Pentru a nu le face o nedreptate, le menţionez ca fiind Placebo, Daft Punk, Chemical Brothers, Coldplay, Faithless, Martin Solveig (ale cărui Hedonist şi So Far sunt bestiale), MJ, RHCP (cu 3 albume de legendă în 3 ani, Californication, By The Way, Stadium Arcadium), de ce nu Robbie, un pic de Şuie Paparude, Killers sau Prodigy!
Să trecem la treabă.
10. Arcade Fire - The Surburbs
Auzeam multe despre Arcade Fire, printre care cea mai absurd de autoritară voce era cea a lui Kanye West care le lăuda albumul. Mie îmi pare foarte bine închegat, nefiind gândit ca un album cu câteva hituri şi restul de umplutură. Singurul motiv pentru care nu am ascultat mai mult e că playerul meu se împiedică înainte de piesele de pe albumul ăsta, fiind incodate la 320 kbps.
9. Roisin Murphy - Overpowered
Cool chick, batsh*t crazy live shows (but awesome as well). Foarte catchy cu totul, am fost la concert şi n-am fost dezamăgit.
8. The Ting Tings - We Started Nothing
Băi, îmi pare rău de tot că am prins abia sfârşitul la concertul lor de la Bestfest, aşa dau eu cu piciorul ocaziilor. Surprinzător cum poţi să te bâţâi pe refrene precum: That's not my name sau Shut Up and Let Me Go. Citez: joy-gasm.
7. The Zutons - Who killed the Zutons
Marturiesc că nu ştiu cine sunt Zutons şi nici de unde am albumul ăsta sau de când, dar l-am descoperit treptat şi îmi sună precum un amestec de Kooks şi Arcade Fire, un brit madness amestecat cu o voce surprinzător de matură. Desi acum cand m-am interesat se mentioneaza cuvinte precum psychedelic, cartoon si punk unul dupa altul.
6. Florence and The Machine - Lungs
Mi-e greu să-i dau doar locul 6, dar e destul de recent şi recunosc că e unul din albumele de care am supradozat, aşa că a mai căzut câteva locuri. Dar Florence e lejer în top 5 cele mai bune voci feminine (Madonna cine?)
5. Evanescence - Fallen
Album pe care l-am ascultat la un moment dat, mi s-a făcut rău, am vărsat şi am continuat să bag în mine. N-are rost să pretind altceva, e din cauza solistei, piese ca My Immortal şi Hello îmi dau fiori la orice oră.
4. The Kooks - Konk
Cel mai tare britrock/pop, peste Killers sau Arctic Monkeys. Am vrut bilete pentru 9 iunie în Amsterdam, am primit una peste bot pentru naivitatea mea, crezând că poţi să prinzi bilete la 8 ore după ce s-au pus în vânzare. N-am sa ascult Always Where I Need To Be prea curând live. :-<
3. Santana - All that I am
Le ştiţi şi voi, piesele ieşeau ca hituri una după alta, mă întrebam eu: mă, cât de mare e albumul ăsta? Cu excepţia a 4 piese, toate sunt featuring. Şi totuşi cele mai tari piese sunt cele "autohtone", fără nume mari, gen Hermes.
2. Kate Nash - Made of bricks
Un album caraghios, amuzant, geeky, hipsterish, versuri unice și sincere. Dacă zice careva că e un album girly îşi ia una peste bot (şi nu mă refer la o palmă).
1. Morcheeba - Charango
Chiar dacă au multe albume geniale, trebuie neapărat să menţionez Charango, album instrumental; felul meu de a asculta muzică e printre cele mai haotice pe care le ştiu, skip după skip după skip pe fundal de shuffle, dar o piesă de pe Charango mă prinde de la primele acorduri; un album simplu, rezonant, calm şi antrenant în acelaşi timp. În mod ciudat, nu am ascultat nimic fără Skye în componenţa formaţiei.
http://ela.dizabillove.ro/2011/05/ce-am-invatat-in-viata-cateva-truisme.html
Scurt şi la obiect:
- procrastinarea e un lucru rău. Nu contează dacă amâni lucrurile de pe o zi pe alta, dar să-ţi trăieşti viaţa în stilul ăsta înseamnă că vei ajunge la 30 de ani fără prea multă experienţă şi cunoştinţe, regretând că n-ai mers la sală, nu ţi-ai luat certificarea, nu ţi-ai făcut timp pentru hobby-ul care te-a fascinat de mic, şi o să fie extrem de trist.
- să nu împrumuţi bani de la bănci, sub nici o formă (decât dacă e o chestiune de viaţă şi de moarte).
- învaţă în facultate, nu e aşa greu pe cât pare. O să-ţi mulţumeşti mai târziu, plus că poţi face lucruri incredibile, cum ar fi să studiezi un semestru cu Erasmus.
- învaţă să economiseşti bani. Forţează-te să nu consumi din ce în ce mai mult pe măsură ce-ţi creşte salariul, pentru că aşa ajungi să te împrumuţi la bănci.
- scheleţii emoţionali nu-şi au rostul, cum nu-şi au rostul nici iubirile secrete sau tânjitul după cineva care te dă cu piciorul la o parte. Spune-i ce simţi, arată-i, desenează-i, nu fi siropos şi dacă te refuză mergi mai departe.
- "Fii tu însuţi" e o mare prostie, ar trebui să te îmbunătăţeşti în mod constant în toate aspectele, sau cel puţin să încerci.
- nu are rost să fii deschis cu o fată pe care o placi. Fii cool şi misterios, nu-ţi arăta slăbiciunile. Valabil faţă de oricine.
- nu te lăsa împins în colţul prieteniei dacă vrei să fiţi mai mult decât prieteni. Dacă nu eşti sigur(ă), înseamnă că nu vrei.
- e foarte, foarte greu ca un bărbat şi o femeie să fie prieteni.
- spală-te pe dinți mereu, de 2-3 ori pe zi. Dacă e prea târziu pentru tine, învață-ți copilul să facă asta. E important.
- don't hold a grudge.
- dacă ţi se pare că nu se poate să-ţi fie mai rău (ceea ce e o prostie), pleacă o ureche la optimiştii ceia enervanţi care-ţi tot repetă că va fi mai bine dacă ai răbdare. Nu ştiu ei nimic special, dar statistic vorbind e mult mai probabil ca lucrurile să se îmbunătăţească.
- nu fi antisportiv. Aleargă, mergi la sală, fă yoga, joacă tenis de masă, orice.
- dacă eşti manic depressive, ai face bine să te înconjori de persoane calme şi stabile emoţional care să îţi balanseze toanele. În cel mai rău caz, treci pe pastile până nu se înrăutăţeşte. (link)
Nu pot să dau mai departe Soranei, care e bătrână de timpuriu, sau lui Jolly care oricum n-o să scrie să vadă toată lumea, sau Andreei, care pare să aibă toate răspunsurile, sau Tuviei care e fucked up, sau... lui Gelu? hahahahaha, sau Roxanei care e o drama queen, sau lui mOntecOre care nu vrea să aibă de-a face cu alţi bloggeri, lui Sagesse care ar scrie la mişto 4 rânduri sau lui Movieaddicted care ar povesti ce a învăţat din filme... Srsly, chiar nu vreau să ştiu ce-aţi învăţat din viaţă.
further reading
Săptămâna trecută îl ridicam în slăvi pe John Blackthorne pentru abilitatea lui supraumană de a învăţa foarte uşor limbile străine, printre care latina, spaniola, olandeza şi portugheza, la care se adăugau şi toate cunoştinţele lui inestimabile despre navigat şi lumea în general. La o analiză mai atentă, îţi dai seama că spaniola şi portugheza sunt destul de apropiate şi n-ar fi fost deloc greu să înveţi una şi să o prinzi şi pe a doua lejer; după care îmi imaginez că olandeza se asemăna cu engleza mult mai mult decât astăzi (atunci fiind la 1600). Latina, ei bine, era cu biserica, etc, imperiul roman se destrămase cu câteva sute de ani în urmă, era chiar recent.
Acum să vă povestesc despre zilele noastre. În Olanda, lumea vorbeşte olandeza şi nu se acceptă altceva, deşi poţi fi păcălit când afli că 90% din populaţie vorbeşte engleză. Pentru a trăi şi lucra în societatea olandeză, eşti forţat să urmezi cursuri de limbă dacă nu eşti din UE, sau încurajat puternic dacă eşti.
La un curs de olandeză organizat de primărie participă oameni din toate colţurile lumii, şi când spun asta închipuiţi-vă o distribuţie foarte largă a originilor. Grupa din care fac eu parte nu are niciodată mai mult de 8 oameni la un moment dat, per total s-au perindat maxim 12 în câteva săptămâni - ceea ce nu e foarte reprezentativ pentru a ilustra distributia extrem de variată, nu? Ei bine, există un român, o poloneză, o sârboaică, o italiancă. Apoi vin o marocancă, o iordaniancă, un sirian, o columbiancă, un nigerian, o thailandeză şi o chinezoaică.
Profesoara vorbeşte olandeză cu toţi, schimbând atunci când nu pricepe lumea. Lăsând la o parte olandeza, românul comunică în limba engleză.cu restul lumii şi a comunicat în franceză cu marocanca. Aceasta nu vorbeşte engleză, dar vorbeşte franceză, arabă cu iordanianca şi spaniolă cu columbianca. Atunci când iordanianca nu e, columbianca traduce ce spune marocanca, la care trage cu urechea şi poloneza, care urmărea multe telenovele când era mică. Vrea să înveţe serios spaniolă după ce termină cu olandeza. În plus, poloneza se înţelege cu serbianca printr-o ciudăţenie a naturii, se pare că au limbi foarte asemănătoare.
Ultima găselniţă e că românul vrea să înveţe italiană în următoarele săptămâni şi vrea să o folosească pe italiancă drept cobai, în timp ce va continua cu olandeza şi cel mai probabil un pic de franceză, asta în timp ce va continua să vorbească engleză cu poloneza (a cărei engleză nu e foarte bună, vrea să şi-o îmbunătăţească) şi română cu cei de acelaşi neam cu el. Numai că româna o vorbeşte din ce în ce mai rar, noroc că o mai scrie din când în când.
It's always the crazy ones, isn't it?
source (with extra text)
E prima oară când citesc Shogun varianta scoasă de Adevărul şi trebuie să recunosc că e tradusă foarte prost. Am perseverat pentru că e totuşi romanul meu preferat şi au trecut mulţi ani de la ultima citire, mi-era dor de Japonia secolului 17.
Făcând abstracţie de dezamăgirea provocată de greşelile de tipar, gramatică şi traducere, am descoperit cu surprindere că şi eu am ajuns în situaţia personajului principal de a fi naufragiat pe tărâmuri necunoscute, fără să vorbesc limba băştinaşilor şi fiind nevoit să o învăţ cât mai repede cu putinţă, deşi în cazul meu nu e o chestiune de viaţă şi de moarte.
Însă ce m-a surprins mai mult e povestea lui William Adams, marinarul pe baza căruia a fost construit personajul John Blackthorne, având şocant de multe lucruri în comun (nu e doar "loosely based" după cum se pretinde). Blackthorne este eroul chintesenţial, deşi e destul de evident că e construit cu mai multe calităţi decât un om normal poate dobândi într-o viaţă întreagă (ca să fim corecţi, nu avea televizor sau computer): navigator neîntrecut, un excelent trăgaci şi luptător, foarte bun strateg având o memorie de elefant, impovărat de experienţă la 34 de ani dar fără să o arate, vorbitor de latină, spaniolă, portugheză, la care se adaugă şi japoneză la scurt timp. Printre altele, e un student foarte bun, viclean ca o vulpe şi foarte bine înzestrat fizic (prin comparaţie cu japonezii). Un defect care iese în evidenţă e constituit de preconcepţiile cu care vine din Europa, atât ura pentru religiile opozante, cât şi aversiunea pentru onoarea în stil japonez sau ... curăţenie. Şi, bineînţeles, nerăbdarea.
Următorul pas e să citesc cartea în engleză, lucru pe care mă mir că nu l-am făcut până acum. Apoi trebuie să fac rost de celelalte romane asiatice ale lui Clavell, cât mai repede.
