Prima data cand am citit Shogun, cred, a fost o experienta foarte interesanta. Eram destul de mic si nu stiam la ce sa ma astept, asa ca odata ce am inceput, am dezvoltat o mica dependenta de carte. Bine ca era mare, sa ma tina. Ma retrageam din ce in ce mai des in camera mea, ma intindeam pe diagonala patului (se pare ca nu eram asa mic pana la urma) si nu ma mai interesa nici tv-ul, ceea ce era mare lucru atunci. Ajunsesem sa visez actiunea si noaptea, ma gandeam la ce mai facusera personajele cand nu citeam, si aveam o stare generala destul de buna. Si, intr-un fel, povestea de iubire intre personaje a fost si e un model pentru mine.

Intr-o alta vreme, singurele ocupatii imi erau pierdutul vremii in fata blocului, jucat de table si fotbal. La asta voiam sa ajung. Invatam sa joc pe-atunci si de multe ori ziua mea era determinata de un meci de fotbal, daca jucam bine sau execrabil, cu alte cuvinte daca prindeam un meci bun, it was gonna be a good day for science, oo da! In aceeasi categorie, cel mai prost m-am simtit vreo doua zile dupa un meci intre clase in liceu, cred ca era cupa liceului, in care am facut nush ce prostie in primele 10 minute si am iesit... mama ce nasol a fost atunci! Pe-aia am visat-o si noaptea!

Un exemplu mult mai ... clar, e urmatorul. Mi s-a intamplat chiar de doua ori, dar sentimentul e acelasi. Pasiunea mea pentru ea imi domina viata si poate chiar ma consuma. Nu ziua, ci chiar o saptamana intreaga putea fi determinata de cum decurgeau cele 2-5-10 minute in care relationam. Si chiar asa era, in caz ca ma vedeai in perioada aia (ghici care) negru de suparare, botos, necomunicativ, incercai sa vorbesti cu mine si aruncam priviri de-alea sugestive, nu erai tu de vina, stai calm. O data mi s-a intamplat sa nu pot dormi un week-end intreg din motive... ei bine, cine dracu mai stie.

Ideea e ca uneori dezvolt niste obsesii care ma cam domina... si mintea asta a mea, oricat de buna ar fi, nu ma ajuta. Nu intamplator am scris asta tocmai acum... dar incerc sa ma tratez (am zis ca incerc)