Nimic bun nu iese dintr-o dimineaţă. Dacă cineva spune că dimineaţa e cel mai bun moment al zilei, probabil este un pensionar care are nevoie de 4-5 ore de somn pe noapte şi oricum se culcă la 8 seara, după ştiri. Dacă eşti o persoană matinală, te urăsc din tot sufletul şi probabil mulţi alţii simt la fel. Părerea mea despre tine este similară cu cea pe care o am vizavi de un coleg de muncă, un tip foarte ok de altfel, dar care manifestă regretabila caracteristică de a părea fals de fiecare dată când vorbeşte despre viaţa lui super interesantă şi care comunică aproape constant prin punchline-uri, fără discuţii normale. Îţi vine să-i înfingi una între dinţi şi să te culci la loc.
Dar să revenim la dimineaţă. Sunt câteva motive pentru care dimineaţa e bună, printre care se numără:
nu e aglomerat la piaţă, asta dacă eşti genul de om care n-are nimic de făcut decât să gătească toată ziua.
prinzi mai multă lumină, asta în cazul în care ai o deficienţă severă de vitamina D şi presupunând că nu poţi să iei doza zilnică de soare mai târziu în timpul zilei.
conform tatălui meu, e mai bine să faci lucrurile de dimineaţă pentru că apoi ai restul zilei la dispoziţie pentru orice mai poate interveni. Bullshit. M-am enervat rău de tot când am auzit asta, dar m-am abținut cu greu. Câte căcaturi pot să apară zi de zi încât să îți eliberezi întreaga zi în așteptarea lor? Și mai ales, ce dracu faci cu restul zilei când altceva nu mai apare?
De ce e dimineaţa de rahat:
e aglomerat în autobuz, în metrou, în trafic, în aeroport, la dracu! peste tot.
trebuie să te scoli să mergi la muncă, deoarece (aproape) toate corporaţiile omoară spiritul impunând o oră de începere strictă, de obicei 9 dimineaţa, dacă se poate chiar 8 (I'm looking at you, Star Storage!)
dimineaţa toată lumea e prost dispusă, neatentă, somnolentă, ceea ce face şedinţele matinale cu atât mai puţin de înţeles.
examenele sunt programate în majoritate covârşitoare dimineaţa. Nuff said.
dimineaţa e singurul moment de regret pentru petrecăreţii de cu seară dinainte, n-ar trebui să li se ceară să funcţioneze înainte de 12.
pentru a opera satisfăcător dimineaţa trebuie să te culci imediat după găini, ceea ce înseamnă că viaţa ta socială va fi aproximativ nulă, dacă nu negativă.
dimineţile sunt ale naibii de friguroase şi adesea ploioase, pe când tot ce vrei tu e să te infofolesti mai tare şi să nu ieşi din casă nici scos în şuturi.
toate lucrurile mişto se întâmplă seara şi noaptea, n-ai să mergi niciodată la o petrecere dimineaţă sau la o întâlnire romantică la mic dejun. Hitch minte!
dacă ai copii mici, împieliţaţii te ţin treaz(ă) toată noaptea, măcar dimineaţa să o dormi! (Raluca ştie) Dacă ai copii mai mari, trebuie să te scoli mai devreme decât ei să le faci mâncare şi să-i trimiţi la şcoală! ...sorry, pops.
dimineaţa te întâmpină mereu cu un subset din următoarele binecuvântări: îţi vine să te pişi, ai o erecţie cât casa dar nu-ţi vine a fute, respiraţia e îngrozitoare, ochii-ţi ustură şi nu poţi să-i deschizi, stomacul îţi grohăie chiar dacă ai mâncat înainte de culcare, te doare gâtul de la dormit aiurea, alarma îţi sună în creier, eşti sub presiunea timpului, alergi prin casă cu un sanviş în mână şi pantalonii în cealaltă, ieşi pe uşă şi îţi dai seama că ai pierdut ceva, pierzi autobuzul şi te enervezi, ajungi târziu şi idiotul de şef îţi reproşează că ai întârziat, ziua e futută, restul zilei e o încercare futilă de a te calma.
De ce trebuie dimineaţa evitată? E atât de gravă încât s-a inventat un drog ca să o supravieţuieşti.
Pentru că mi-e lene să mai scriu chestii de însemnătate, încep să fac topuri care mai de care, şi încep cu unul chiar decent: cele mai bune albume ever *de pe calculatorul meu*pe care le-am ascultat integral*.
Regulile sunt simple: mai jos se află albumele care m-au impresionat în întregime sau pe-aproape, fără a suferi de boala comună majorităţii artiştilor care scot albume cu unul-două-trei hituri şi restul 10 sunt melodii banale. Şi, cel mai important, albume pe care, în majoritate, încă le ascult cu plăcere (cu mici excepţii, la unele chiar am făcut supradoză la un moment dat).
Înainte de toate trebuie menţionat că unele formaţii sunt foarte mişto, într-atât de mişto încât foarte multele lor piese bestiale se întind pe multe albume şi mulţi ani, fără a putea alege un singur album reprezentativ şi care să iasă în evidenţă faţă de celelalte. Pentru a nu le face o nedreptate, le menţionez ca fiind Placebo, Daft Punk, Chemical Brothers, Coldplay, Faithless, Martin Solveig (ale cărui Hedonist şi So Far sunt bestiale), MJ, RHCP (cu 3 albume de legendă în 3 ani, Californication, By The Way, Stadium Arcadium), de ce nu Robbie, un pic de Şuie Paparude, Killers sau Prodigy!
Să trecem la treabă.
Auzeam multe despre Arcade Fire, printre care cea mai absurd de autoritară voce era cea a lui Kanye West care le lăuda albumul. Mie îmi pare foarte bine închegat, nefiind gândit ca un album cu câteva hituri şi restul de umplutură. Singurul motiv pentru care nu am ascultat mai mult e că playerul meu se împiedică înainte de piesele de pe albumul ăsta, fiind incodate la 320 kbps.
Băi, îmi pare rău de tot că am prins abia sfârşitul la concertul lor de la Bestfest, aşa dau eu cu piciorul ocaziilor. Surprinzător cum poţi să te bâţâi pe refrene precum: That's not my name sau Shut Up and Let Me Go. Citez: joy-gasm.
Marturiesc că nu ştiu cine sunt Zutons şi nici de unde am albumul ăsta sau de când, dar l-am descoperit treptat şi îmi sună precum un amestec de Kooks şi Arcade Fire, un brit madness amestecat cu o voce surprinzător de matură. Desi acum cand m-am interesat se mentioneaza cuvinte precum psychedelic, cartoon si punk unul dupa altul.
Mi-e greu să-i dau doar locul 6, dar e destul de recent şi recunosc că e unul din albumele de care am supradozat, aşa că a mai căzut câteva locuri. Dar Florence e lejer în top 5 cele mai bune voci feminine (Madonna cine?)
Album pe care l-am ascultat la un moment dat, mi s-a făcut rău, am vărsat şi am continuat să bag în mine. N-are rost să pretind altceva, e din cauza solistei, piese ca My Immortal şi Hello îmi dau fiori la orice oră.
Cel mai tare britrock/pop, peste Killers sau Arctic Monkeys. Am vrut bilete pentru 9 iunie în Amsterdam, am primit una peste bot pentru naivitatea mea, crezând că poţi să prinzi bilete la 8 ore după ce s-au pus în vânzare. N-am sa ascult Always Where I Need To Be prea curând live. :-<
Le ştiţi şi voi, piesele ieşeau ca hituri una după alta, mă întrebam eu: mă, cât de mare e albumul ăsta? Cu excepţia a 4 piese, toate sunt featuring. Şi totuşi cele mai tari piese sunt cele "autohtone", fără nume mari, gen Hermes.
Un album caraghios, amuzant, geeky, hipsterish, versuri unice și sincere. Dacă zice careva că e un album girly îşi ia una peste bot (şi nu mă refer la o palmă).
Chiar dacă au multe albume geniale, trebuie neapărat să menţionez Charango, album instrumental; felul meu de a asculta muzică e printre cele mai haotice pe care le ştiu, skip după skip după skip pe fundal de shuffle, dar o piesă de pe Charango mă prinde de la primele acorduri; un album simplu, rezonant, calm şi antrenant în acelaşi timp. În mod ciudat, nu am ascultat nimic fără Skye în componenţa formaţiei.
- procrastinarea e un lucru rău. Nu contează dacă amâni lucrurile de pe o zi pe alta, dar să-ţi trăieşti viaţa în stilul ăsta înseamnă că vei ajunge la 30 de ani fără prea multă experienţă şi cunoştinţe, regretând că n-ai mers la sală, nu ţi-ai luat certificarea, nu ţi-ai făcut timp pentru hobby-ul care te-a fascinat de mic, şi o să fie extrem de trist.
- să nu împrumuţi bani de la bănci, sub nici o formă (decât dacă e o chestiune de viaţă şi de moarte).
- învaţă în facultate, nu e aşa greu pe cât pare. O să-ţi mulţumeşti mai târziu, plus că poţi face lucruri incredibile, cum ar fi să studiezi un semestru cu Erasmus.
- învaţă să economiseşti bani. Forţează-te să nu consumi din ce în ce mai mult pe măsură ce-ţi creşte salariul, pentru că aşa ajungi să te împrumuţi la bănci.
- scheleţii emoţionali nu-şi au rostul, cum nu-şi au rostul nici iubirile secrete sau tânjitul după cineva care te dă cu piciorul la o parte. Spune-i ce simţi, arată-i, desenează-i, nu fi siropos şi dacă te refuză mergi mai departe.
- "Fii tu însuţi" e o mare prostie, ar trebui să te îmbunătăţeşti în mod constant în toate aspectele, sau cel puţin să încerci.
- nu are rost să fii deschis cu o fată pe care o placi. Fii cool şi misterios, nu-ţi arăta slăbiciunile. Valabil faţă de oricine.
- nu te lăsa împins în colţul prieteniei dacă vrei să fiţi mai mult decât prieteni. Dacă nu eşti sigur(ă), înseamnă că nu vrei.
- e foarte, foarte greu ca un bărbat şi o femeie să fie prieteni.
- spală-te pe dinți mereu, de 2-3 ori pe zi. Dacă e prea târziu pentru tine, învață-ți copilul să facă asta. E important.
- don't hold a grudge.
- dacă ţi se pare că nu se poate să-ţi fie mai rău (ceea ce e o prostie), pleacă o ureche la optimiştii ceia enervanţi care-ţi tot repetă că va fi mai bine dacă ai răbdare. Nu ştiu ei nimic special, dar statistic vorbind e mult mai probabil ca lucrurile să se îmbunătăţească.
- nu fi antisportiv. Aleargă, mergi la sală, fă yoga, joacă tenis de masă, orice.
- dacă eşti manic depressive, ai face bine să te înconjori de persoane calme şi stabile emoţional care să îţi balanseze toanele. În cel mai rău caz, treci pe pastile până nu se înrăutăţeşte. (link)
Nu pot să dau mai departe Soranei, care e bătrână de timpuriu, sau lui Jolly care oricum n-o să scrie să vadă toată lumea, sau Andreei, care pare să aibă toate răspunsurile, sau Tuviei care e fucked up, sau... lui Gelu? hahahahaha, sau Roxanei care e o drama queen, sau lui mOntecOre care nu vrea să aibă de-a face cu alţi bloggeri, lui Sagesse care ar scrie la mişto 4 rânduri sau lui Movieaddicted care ar povesti ce a învăţat din filme... Srsly, chiar nu vreau să ştiu ce-aţi învăţat din viaţă.
Săptămâna trecută îl ridicam în slăvi pe John Blackthorne pentru abilitatea lui supraumană de a învăţa foarte uşor limbile străine, printre care latina, spaniola, olandeza şi portugheza, la care se adăugau şi toate cunoştinţele lui inestimabile despre navigat şi lumea în general. La o analiză mai atentă, îţi dai seama că spaniola şi portugheza sunt destul de apropiate şi n-ar fi fost deloc greu să înveţi una şi să o prinzi şi pe a doua lejer; după care îmi imaginez că olandeza se asemăna cu engleza mult mai mult decât astăzi (atunci fiind la 1600). Latina, ei bine, era cu biserica, etc, imperiul roman se destrămase cu câteva sute de ani în urmă, era chiar recent.
Acum să vă povestesc despre zilele noastre. În Olanda, lumea vorbeşte olandeza şi nu se acceptă altceva, deşi poţi fi păcălit când afli că 90% din populaţie vorbeşte engleză. Pentru a trăi şi lucra în societatea olandeză, eşti forţat să urmezi cursuri de limbă dacă nu eşti din UE, sau încurajat puternic dacă eşti.
La un curs de olandeză organizat de primărie participă oameni din toate colţurile lumii, şi când spun asta închipuiţi-vă o distribuţie foarte largă a originilor. Grupa din care fac eu parte nu are niciodată mai mult de 8 oameni la un moment dat, per total s-au perindat maxim 12 în câteva săptămâni - ceea ce nu e foarte reprezentativ pentru a ilustra distributia extrem de variată, nu? Ei bine, există un român, o poloneză, o sârboaică, o italiancă. Apoi vin o marocancă, o iordaniancă, un sirian, o columbiancă, un nigerian, o thailandeză şi o chinezoaică.
Profesoara vorbeşte olandeză cu toţi, schimbând atunci când nu pricepe lumea. Lăsând la o parte olandeza, românul comunică în limba engleză.cu restul lumii şi a comunicat în franceză cu marocanca. Aceasta nu vorbeşte engleză, dar vorbeşte franceză, arabă cu iordanianca şi spaniolă cu columbianca. Atunci când iordanianca nu e, columbianca traduce ce spune marocanca, la care trage cu urechea şi poloneza, care urmărea multe telenovele când era mică. Vrea să înveţe serios spaniolă după ce termină cu olandeza. În plus, poloneza se înţelege cu serbianca printr-o ciudăţenie a naturii, se pare că au limbi foarte asemănătoare.
Ultima găselniţă e că românul vrea să înveţe italiană în următoarele săptămâni şi vrea să o folosească pe italiancă drept cobai, în timp ce va continua cu olandeza şi cel mai probabil un pic de franceză, asta în timp ce va continua să vorbească engleză cu poloneza (a cărei engleză nu e foarte bună, vrea să şi-o îmbunătăţească) şi română cu cei de acelaşi neam cu el. Numai că româna o vorbeşte din ce în ce mai rar, noroc că o mai scrie din când în când.
E prima oară când citesc Shogun varianta scoasă de Adevărul şi trebuie să recunosc că e tradusă foarte prost. Am perseverat pentru că e totuşi romanul meu preferat şi au trecut mulţi ani de la ultima citire, mi-era dor de Japonia secolului 17.
Făcând abstracţie de dezamăgirea provocată de greşelile de tipar, gramatică şi traducere, am descoperit cu surprindere că şi eu am ajuns în situaţia personajului principal de a fi naufragiat pe tărâmuri necunoscute, fără să vorbesc limba băştinaşilor şi fiind nevoit să o învăţ cât mai repede cu putinţă, deşi în cazul meu nu e o chestiune de viaţă şi de moarte.
Însă ce m-a surprins mai mult e povestea lui William Adams, marinarul pe baza căruia a fost construit personajul John Blackthorne, având şocant de multe lucruri în comun (nu e doar "loosely based" după cum se pretinde). Blackthorne este eroul chintesenţial, deşi e destul de evident că e construit cu mai multe calităţi decât un om normal poate dobândi într-o viaţă întreagă (ca să fim corecţi, nu avea televizor sau computer): navigator neîntrecut, un excelent trăgaci şi luptător, foarte bun strateg având o memorie de elefant, impovărat de experienţă la 34 de ani dar fără să o arate, vorbitor de latină, spaniolă, portugheză, la care se adaugă şi japoneză la scurt timp. Printre altele, e un student foarte bun, viclean ca o vulpe şi foarte bine înzestrat fizic (prin comparaţie cu japonezii). Un defect care iese în evidenţă e constituit de preconcepţiile cu care vine din Europa, atât ura pentru religiile opozante, cât şi aversiunea pentru onoarea în stil japonez sau ... curăţenie. Şi, bineînţeles, nerăbdarea.
Următorul pas e să citesc cartea în engleză, lucru pe care mă mir că nu l-am făcut până acum. Apoi trebuie să fac rost de celelalte romane asiatice ale lui Clavell, cât mai repede.
Nu sunt un om cu experienţă. Nu am avut nici pe departe o viaţă palpitantă, nu am o căruţă de amintiri memorabile, nu am avut parte de multe relaţii de însemnătate. S-ar putea nici să nu ştiu ce-i aia iubire, pasiune, determinare, fericire, suferinţă, sau cel puţin nu am avut parte de ele în măsura în care îi inspiră pe alţii să creeze opere nemuritoare, povestiri, simfonii, canvasuri, poezii. Dar am avut parte de un lucru: ocazii.
S-ar putea ca o viaţă să se măsoare în ocazii ratate; vorbind din postura de inginer ratat, sună foarte plauzibil. E foarte probabil ca un alt indicator obiectiv să fie determinarea cu care trăieşti pe parcursul vieţii, un lucru pentru care-aş da o avere (de-aş avea-o). Vreau ca un cunoscător al psihologiei umane să îmi spună că există o metodă de măsurare a determinării unei persoane de-a lungul vieţii - în acest caz, aş face tot posibilul să îmi îmbunătăţesc scorul pe zi, lună, an ce trece. Dar nimeni nu contorizează, aşa că eu îmi spun mereu că determinarea poate începe de mâine, azi mai pot pierde un pic de timp.
Determinarea de a invalida întregul prim paragraf mi-o doresc. M-am săturat de ocazii ratate, să mă identific în articole precum acesta, ba mai rău, să realizez că ipostaza de pre-adult mă flatează de fapt. E mai degrabă o pubertate târzie (s-ar putea ca şi blogul să contribuie la starea de faţă) în care mă complac să rămân, dar o adolescenţă fadă, fără fete, fără distracţii şi fără prieteniile cu care ar trebui să rămâi toată viaţa.
Perioada de glorie a adolescenţei mele a fost în facultate, în primii patru ani. Am petrecut studenţeşte, am iubit, am călătorit, chiar şi numai până la mare şi munte, am învăţat şi am şi muncit. Ca într-o dramedie americană, la sfârşitul liceului, în cazul meu facultatea, m-am trezit că nu ştiu ce vreau să fac şi am intrat în panică. Aşa că iată-mă aici.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine vârsta care-mi dă fiori e 26. Motivul e foarte simplu, Euro<26. Poate că e prea târziu, dar îmi doresc să nu mai dau cu piciorul ocaziilor care mi se prezintă, chiar dacă, fără deciziile pe care le-am luat (sau lipsa deciziilor) n-aş fi fost aici. În continuare nu ştiu pe ce lume mă aflu şi nici încotro mă îndrept, dar ştiu ce vreau să fi făcut până la vârsta asta şi, din fericire, încă mai am ocazia.
Bine, puteţi să-mi scoateţi ochii în timp ce-mi urlaţi în creier: Trăieşti în Olanda, una din cele mai mişto locuri din lume, ai o viaţă de student şi destui bani la îndemână, eşti mai norocos decât majoritatea oamenilor pe care-i cunoşti! Dar sunt atâtea lucruri pentru care vă invidiez, experienţa Erasmus si curajul, persoana iubită care să fie mereu acolo, o slujbă ideală care să-ţi ofere satisfacţii imense, pasiunea pentru chestii mai presus de fiecare dintre noi, optimismul cu care priviţi viaţa drept în nas, ironia sau pur şi simplu puterea de-a fi de unul singur fără regrete (abilitate pe care eu mi-am pierdut-o recent). N-am să pretind că sunt optimist sau sociabil, în schimb voi face tot ce-mi stă în putinţă să nu fi trăit o viaţă rarefiată până la 26 de ani.
Nu înţeleg cum unii oameni funcţionează în societate fără cele mai de bază elemente de bun simţ pe care ar trebui să le ştie toată lumea. Ar trebui instituit un test, că tot avem examene la 10, 14, 18 ani, aşa ar trebui să introducem testul celor 7 ani de acasă.
Materia pentru acest test trebuie să fie flexibilă iar profesorii să fie la curent cu ultimele noutăţi de pe piaţa bunului simţ, mereu schimbătoare, odată cu introducerea internetului şi a facebook-ului (observaţi cum le-am plasat strategic separat). După cum ne învaţă pe noi la şcoală, criteriile trebuiesc specificate concret şi să nu fie contradictorii, aşa că dualitatea conflictuală "părinţii trebuie să fie cât mai tineri pentru a fi familiari cu moda"/ "părinţii trebuie să aibă un dram de minte în cap" se poate rezolva fie prin subvenţionarea de la bugetul de stat a babysitterilor pentru părinţi foarte tineri, fie printr-o campanie masivă de informare în legătură cu era digitală şi toate problemele de etichetă pe care le generează - nu-mi dau seama care ar fi mai uşor realizabilă în Ro.
Să lăsăm vrăjeala şi să trecem la treabă!
1. Fiecare e liber să facă ce vrea cu Facebook-ul propriu, poate să folosească Farmville şi Daily Horoscope 20 de ore pe zi, de-asta a creat FB uneltele de Hide şi Ignore - internetul e plin de idioţi care se plâng de mărunţişuri fără să ştie cum să le rezolve, nu fi tu unul în plus.
2. Răspunde la sms! Nu eşti obligat să răspunzi la telefon, eşti ocupat sau nu ai chef, înţeleg, se întâmplă tuturor. Dacă îţi ia o zi să dai reply la un mesaj, înseamnă că te doare-n cot de mine şi mă pui la coada listei, de vreme ce nu poţi să redactezi un amărât de mesaj în prima oră. Sigur că ai putea să fii ocupat, să fii foarte supărat, amâni pentru mai târziu, dar dacă-mi faci chestia asta de mai mult de două ori voi şti că eşti neserios.
3. Răspunde la mesaj FB! Nu-ţi scriam dacă nu ştiam că intri des, aşa că nu te mai preface că eşti ocupat, te văd online! Cât de greu e să scrii câteva rânduri, chiar şi să zici că eşti ocupat şi nu poţi acorda întreaga ta atenţie problemei arzătoare cu care te-am contactat! La fel ca mai sus, dacă mă amâni de fiecare dată sau în mod convenabil "omiţi" să mai dai reply, nu e nici un dubiu că fundul tău e prea preţios pentru durerea pe care-o simţi pentru mine.
4. Nu mă trata ca pe o scrijelitură într-o agendă super burduşită cu întâlniri superficiale, iar dacă o faci, nu te mira dacă şi eu te voi trata la fel de simplist. Dacă mă adaugi în program peste 3 săptămâni între două alte angajamente anterioare, ţine minte asta când vei constata cu stupoare că lumea devine din ce în ce mai rece şi impersonală, toate întâlnirile devin trase la indigo şi întrevederile cu aceeaşi persoană se răresc considerabil.
5. Dacă nu ai timp de alţii, la rândul lor ei nu vor avea timp de tine mai târziu. Asta am învăţat-o pe calea cea dură.
6. Fără false politeţuri. Nu vreau să aud că da, sigur că vreau să ne vedem, vai, dar vezi, sunt ocupat vineri, săptămâna viitoare nu ştiu ce fac, hai că te anunţ eu dacă e, urmat de un ignore total şi nici un semn de viaţă. Lumea nu are decât de beneficiat de pe urma sincerităţii, dar bineînţeles că tu vrei să laşi uşi deschise, că aşa te-a învăţat mă-ta, poate o să ai vreodată nevoie de mine.
7. Nu promite nimic cu jumătate de gură. Mai sigur ar fi "nu promite nimic" dar asta ar putea fi un pic cam radical, deci orice-ar fi plănuieşte în avans. Şi dacă foloseşti mereu fraza "nu promit nimic", să ştii că mă prind repede că eşti plin de bullshit. Cel mai important, nu promite cazare dacă nu o oferi pe bune.
8. Nu mă invita în locuri şi momente în care eşti praf de la iarbă, pentru că nimeni nu poate avea o conversaţie cu tine decât dacă e la rândul lui high, ceea ce e o cerinţă nedreaptă pentru cineva care nu ştie în ce se bagă.
9. Nu mă invita la nunta ta decât dacă mă vrei neapărat acolo. Dacă vrei să faci rost de încă o persoană să iasă la numărătoare, invită din foşti sau foste!
10. Cere ajutor atunci când ai nevoie şi nu te aştepta să îl primeşti doar din priviri. Dacă refuzi repetat ajutor, mi-e destul de clar că te poţi descurca şi singur, aşa că data viitoare când o să ai nevoie, ajutorul meu nu vine de unul singur şi nici nu se va oferi din bunătatea inimii lui (a ajutorului, pe care l-am transformat într-o entitate de sine stătătoare). Descurcă-te.
Sunt foarte puţini oameni cărora le datorez recunoştinţă eternă pentru ajutorul oferit mai ales în ultimii doi ani, când viaţa mea n-a fost printre cele mai roz. Printre ei nu se numără persoana care mi-a promis cazare în Bucureşti doar pentru a mă lăsa pe drumuri (la propriu) în ultimul moment, nici oamenii care încearcă să mă evite cât mai discret cu putinţă, chiar dacă am insistat să ne vedem. Nu pun la socoteală nici pe cei care n-au catadicsit să răspundă apelurilor mele şi care sunt prea ocupaţi să mă vadă dar au oricând timp pentru alţii. Nu iau în calcul nici pe vitejii care s-au arătat după război, când era prea târziu pentru a ajunge în Bucureşti, după ce mă umilisem şi cerusem cu smerenie o cazare pentru câteva zile.
În schimb mă bucur că am avut onoarea să cunosc unii oameni deosebiţi care te primesc oricând cu braţele deschise şi înţeleg când treci prin perioade dificile, oamenii care apreciază ajutorul oferit şi nu se descărcă pe tine când au o zi proastă, oameni care nu îţi scot ochii atunci când le datorezi bani sau li se pare că le datorezi mulţumiri formale (eventual cu fundiţă). Peste toate, mă bucur şi pentru faptul că reuşesc să simt ceva din nou, după atâta timp în care am tot căutat cartea "How not to be bitter" în zadar. M-am temut că sunt stricat de tot, dar s-a dovedit că era nevoie doar de un mecanic bun.
Sunt foarte norocos să am un tată care mă ajută necondiţionat, îmi apără interesul şi mă ajută cu cele mai bune sfaturi pe care le poate da. Sunt recunoscător pentru ceea ce am şi îmi dau seaama de bafta pe care am avut-o să supravieţuiesc până acum, astfel încât am învăţat să nu iau nimic de-a gata şi să încerc să mă bucur în fiecare zi de tot ce e în jurul meu.
