În urmă cu o săptămână, eram în cinema și trăiam (destul de intens) Edge of Tomorrow, cum bine fu descris de alții mai competenți ca fiind un amestec între Groundhog Day și Starship Troopers. O zi mai târziu aș fi dat orice să mor și eu ca Tom Hanks Cruise de sute de ori, numai să pot da timpul înapoi cu 24 de ore și să ies din rahatul în care m-am trezit în acea frumoasă zi de luni. Uneori ai nevoie să mori violent ca să te trezești la realitate, yaknowwhatImean?
 
 Și uite așa mi-am adus aminte că se împlinesc 5 ani de când m-am împiedicat inoportun la graniță și am căzut în tărâmul Țărilor de Jos, Dutchlandia după cum e mai bine cunoscută. Și motivul pentru care mă jucam așa aproape de graniță e pentru că viața mi se părea prea ușoară și am văzut-o ca pe o provocare să descopăr cât de mult pot să mi-o complic. Deja bănuiești (da, exact tu) că sunt posibilități nesfârșite de a-ți pune bețe în roate și că m-am apucat iar să scarpin buba aia, mo money mo problems, bad boy, aha aha, 99 problems but a bitch OK mă opresc acum.
 
 Ce încerc să vă spun în stilu-mi criptic e că nu știu cum să vă spun că încerc să îmi redescopăr stilul criptic. Dar revelația săptămânii e că am ajuns de unde am plecat, și asta cu siguranță nu e un lucru bun.
 
 Am făcut greșeala de a pleca din țară, în mod ironic una din puținele greșeli cu care pot trăi, și asta m-a băgat în rahat. Încă mai sunt în rahatul ăla, dar acum e uscat, nici nu mai pute. Pentru că n-am cum să mai plec și din țara asta, m-am gândit să think out of the box și să trec la o cu totul altă categorie de greșeli, pentru că pământul era prea ferm sub picioarele mele și devenise prea ușor, așa că am intrat iar în rahat, singura diferență fiind că mi-am pierdut simțul mirosului între timp (figuri de stil, frate).
 
 Știi ce? Nu-i așa rău la vârsta asta; da, am pierdut aproape toți prietenii pe care credeam că-i am; da, am pierdut și banii pe care nu-i aveam și dacă datornicia ar fi penală eu aș fi fost deja convertit la islam; da, mi-am pierdut toată bucuria și energia, tot optimismul și vervoarea, planurile de viitor și speranțele în potențialul meu. În schimb, ce am câștigat e că prietenii pierduți vor avea vieți mai frumoase fără mine să-i trag în jos; am învățat ce înseamnă (sper!) să fii iresponsabil cu banii și, să fim serioși, mai jos de-atât nu prea se poate; cinismul cu garnitură de realism într-un saenviș de pesimism nu e așa rău, plus că mi-am descoperit alt potențial pe care nu știam că îl am, pentru răbdare și perseverență; în fine, am mai descoperit cu mirare că nu sunt hopeless și că încă mai pot tolera oameni, cu condiția să fie frumoși și amuzanți și incredibili de enervanți și să n-am unde fugi de ei.
 
 Vin în România, pregătiți cămașa de forță.

PS: 108 readers, dafuq?