A trecut așa mult timp de când n-am mai scris (~săptămâni) încât au schimbat și ăștia de la Blogger interfața și tot, mă simt străin și stingher. Dar cum mă aflu în România, unde totul mi-e nefamiliar, s-ar părea că se integrează bine în peisaj. Așa că pun 3 perechi de șosete, două haine groase și o plapumă și dă-i hei rup pe conexiunea asta dial-up modernă care e stickul de internet.
 
 Ideea o am de mult, dar s-a conturat mult mai bine de când am ajuns pe-același fus orar cu împăratul luminii și băieții de aur, etc. N-a fost intenționat, dar am reușit să îmi expun lături laturi ale personalității mele în funcție de cum mi-a priit mediul, limba, fusul orar și probabil și istoria dintre mine și celelalte persoane. Înainte să fi plecat, totul era (mai) simplu, aveam colegi de liceu care mă știau ca inadaptatul social care fusesem, colegi de facultate pentru care eram "șef" și cu care treceam prin focurile politehnicii, și munca, unde mi-am făcut un singur prieten, maxim doi.
 
 Apoi totul s-a complicat și am devenit "cel de dincolo", lucru care nu-mi dă pace nici acum, pentru că nimeni nu îmi spune nimic concret dar parcă sunt "așteptat" să iau o decizie de a mă întoarce în România, de parcă toate conexiunile cu România atârnă de un fir de ață deasupra unei prăpăstii și nu pot fi menținute în starea în care se află. So yeah, that's my life.
 
 But in other news, mai am o bucățică de viață și în Olanda, unde, pentru că mi-am făcut alți amici, lucrurile au evoluat accidental și s-au împământenit într-un anumit fel. Pentru colegii de la muncă sunt un român taaare muncitor, dar un pic cam ciudat și misterios. Olandezii mă știu ca pe unul căruia îi dai de făcut lucrurile grele și pe care poți să-l suni mereu când ai nevoie de un om în plus; marocanii mă salută prietenește pentru că mă plac din cine-știe-ce motiv, probabil pentru că nu sunt olandez. Oamenii știu să mă evite atunci când sunt tăcut, ceea ce îmi convine, îmi fac treaba și plec; alteori pălăvrăgesc cu unul dintr-o mână de oameni care sunt ok, și așa trec cele 3 ore mai repede. Cei 2-3 prieteni pe care mi-i făcusem aici au plecat cu toții, și m-am săturat să o iau mereu de la capăt.
 
 La facultate n-am avut niciodată prieteni, deși am cunoscut unul-doi oameni prin activități conexe și ne avem bine. La cursul de olandeză, în schimb, sunt și am fost dintotdeauna singurul mascul dintr-un grup de 10-12 persoane, deci mereu mi s-a cerut părerea de valentine's day, de sărbători, de ziua femeii. Fiind și unul din cei mai vechi și, îndrăznesc să spun, mai buni, mereu mă freacă profele la minte să iau cuvântul atunci când nimeni nu îndrăznește. Și dintre toate fetele astea, ironia e că mă înțeleg cel mai bine cu o turcoaică măritată de 23 de ani care nici nu vorbește engleză, așa că o rupem fiecare în olandeza noastră pocită. În rest, sunt român. The good kind.

 Uneori merg la fotbal. Uneori întrec calul, pentru că sunt cam competitiv. Așa că poate am lăsat o impresie de om ... pasionat de sportul ăsta, un pic mai mult decât normal. Nebun, asta vreau să sugerez. Ei n-au de unde să știe că eu sunt liniștit și plictisitor în mare parte din timp, așa cum n-au de unde să știe nici că nu înjur și nu țip de felul meu. Dar acolo se întâmplă.
 
 Aș vrea să zic că am un grup de prieteni și în Amsterdam, dar 2-3 oameni nu fac un grup. Aș mai vrea să știu ce impresie au ei despre mine, dar sincer habar nu am, aici e blind spot-ul meu. Important e că în Amsterdam merg fără depresii, doar cu gând de relaxare și ocazional de voie bună. Sper că îmi și iese uneori.
 
 Apoi intervine nostalgia, pentru că de fiecare dată când ajung în țară, singurul punct de reper în care pot să am încredere sunt colegii de facultate, care mereu sunt bucuroși să mă vadă și să mă tragă de limbă, la care eu în mod curios nu pot rezista. Nu știu cât de bine mă cunosc, dar e pretty damn close to very well. Între ei și prietenii din copilărie, dintre care mai am 2,5 în Galați, se poate forma o imagine cât de cât completă a mea.
 
 Nu că aș avea ceva de ascuns cuiva, dar totul e relativ. Cel mai rău îmi pare de cei care m-au cunoscut în propria mea casă, unde sunt maximum de antisocial și unde nu vreau să am de-a face cu nimeni, unde mă retrag în bârlog și îmi refac rezervele de sociabilitate după sesiuni intense. Am nevoie de un pic de echilibru.