Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.