Fascinant să urmăreşti un om măcinat de nesiguranţă, bântuit de alter-ego-ul care încet încet pune stăpânire pe viaţa lui. La un moment dat, ajunge să ceară ajutor nemaiputând face faţă; se întoarce spăşit către oamenii care ţin la el - dacă mai există - mărturisind că e un monstru şi că nu mai poate trăi cu sine, vrea să se schimbe. Prinsesem mai demult un documentar despre cei dependenţi de pornografie, erau vreo doi subiecţi din UK filmaţi în fiecare zi pentru monitorizarea detoxificarii. Unuia îi plăcea pornografia de numa, văzuse tot ce era de văzut, nu mai avea ce să închirieze, le lua de 2-3 ori. Totuşi, încerca să se schimbe pentru că alţii i-au spus că nu e bine. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta, de ce vrei să o schimbi? Şi mai ales de ce crezi că porţi vreo povară pe care trebuie să o mărturiseşti cuiva?
Patrick Bateman, un investitor de pe Wall Street pe zi, ucidea şi mutila femei noaptea. Ajunge să despice căpăţâna unui coleg că apoi să afle că toate crimele care ne-au fost descrise cu lux de amănunte nu au avut loc şi respectivul coleg nu era hăcuit bucăţele pe undeva ci zburase spre Londra. La urmă urmei, ce e rău în a avea tendinţe ucigaşe? Câtă vreme nu îţi materializezi metodele terapeutice, de ce ar trebui să afle şeful tău că i-ai imaginat o sută de sfârşituri, fiecare mai sângeros ca celălalt?
Cu toţii avem ierarhii, am fost învăţaţi chestiile astea, n-o să putem să ne dezvăţăm nicicând. Ordinea e cam aceeaşi pentru toţi: expunerea indecentă e chiar fun, injuriile nu sunt cool când îţi sunt adresate, bătaia e pedepsibilă cu închisoarea, mutilarea la fel, dar evaziunea fiscală e pedepsită mai aspru, chiar dacă nimeni nu şi-a pierdut o mână sau un picior, depinde doar suma. Dacă omori un soldat se numeşte război, dacă omori un copil eşti un monstru. Dacă omori 25 de oameni, te pun într-o celulă cu o cămaşă de forţă. Dar dacă toate astea sunt imaginate, ce anume ne face monştri? Faptul că Iisus a zis că nu e bine, că trebuie să fii curat şi în gând? Dacă-mi imaginam în clasa a 7-a că fac sex cu profa de istorie când îi vedeam dresurile rupte la catedră, eram un copil deranjat psihic? Dacă proiectez cu mintea roţile maşinii peste javra aia împuţită care latră la mine de 200 de metri fără motiv, te enervez, băi animal lover, îţi schimbi părerea despre mine?
Nu-mi trebuie medicamente împotriva demonilor, demonii sunt medicamentul meu. Îmi imaginez că îţi sparg capul de tejghea ca să nu încep să zbier şi să-ţi infing pumni în gură. Îmi imaginez că-mi bag penisul în toate găurile tale ca să mă răcoresc, doar atât, iau o pauză de la gândire, după 5 minute o să te respect iar şi tu nici n-ai să ştii ce s-a întâmplat. Nu vreau să-ţi stric ziua aşa că o să fiu politicos, dar n-ai să afli niciodată câte pule şi-a luat maică-ta în tot timpul asta în care m-ai călcat pe nervi. Sigur că m-am gândit cum ar fi să fac tot felul de nevoi pe tine, dacă m-ar tenta chestiile astea sunt convins că aş găsi niscaiva forumuri dedicate - sau Jason Statham.
Leave my fucking demons to myself, mate!