Mi s-a părut o potriveală aproape cosmică faptul că am citit cartea în perioada în care mă aflu şi felul în care s-a sincronizat cu mai multe discuţii revelatoare. Nu vorbesc despre partea cu sinuciderea, deşi asta e premisa cărţii.
Nu-mi place să citesc recenzii de cărţi sau filme şi mi se pare nedrept să o fac eu, pentru că aşa îţi formezi inevitabil păreri, cunoscute mai degrabă cu numele de prejudecăţi. O să încerc să fiu mistic şi să nu eşuez lamentabil în treaba asta.

Cu ocazia asta fac şi o comparaţie cu De veghe în lanul de secară care m-a enervat la început. Mi se părea că nu e posibil ca o carte aşa bună în cunoştinţa comună (common knowledge) să aibă un vocabular aşa... repetitiv. Când am citit Turnul sinucigaşilor, care e şi prima mea carte citită de Hornby, totul a curs extrem de firesc, chestie care nu mi se întâmplă decât în cazul a vreo 2-3 autori. Singurul motiv pentru care mi-a luat mai mult timp să o termin este faptul că uneori chiar este deprimantă şi eu n-am avut foarte multe motive de bucurie în ultima vreme, cu notabile excepţii.

Mai mult decât orice, cartea asta mi-a oferit două aspecte contradictorii care totuşi coexistă bine mersi pe parcursul a 300 de pagini. Pe de o parte, înţelegi cât de primitive sunt cuvintele şi limbajul în totalitatea lui, încât te miri că au fost momente în viaţa ta când nu ai fost înţeles greşit - şi nici alea nu sunt sigure. Dumnezeule, totul e atât de confuz, diferenţa e atât de mare între ce spunem şi ce gândim de fapt, şi nu numai femeile fac asta, încât ţi-e scârbă de prefăcătoria în care trăim toţi; mie cel puţin mi-a dat idei de a pleca naibii în lume, unde măcar n-am pretenţia de a fi priceput de cineva şi neînţelegerile ar fi acceptate ca ceva normal. Plus că diferenţa asta între aparenţa şi esenţa a ceea ce comunicăm noi de cele mai multe ori este neintenţionată, măcar de-ar putea fi pusă pe seama rău-voinţei. Mda, ce-i drept, din carte aş putea spune că la femei e mai accentuată tendinţa, dar asta e doar o părere.

Pe de altă parte, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau (unfolding), autorul, sau mai bine zis personajele (sau mai bine zis autorul?) m-au lăsat cu gura căscată de acurateţea exprimării gândurilor. N-am pretenţia de a lua cartea ca pe un adevăr universal, dar mi-ar plăcea să cred că până şi cele mai superficiale personaje au o esenţă şi nişte trăiri interioare care nu au nici o legătură cu tâmpeniile superficiale pe care le vezi la suprafaţă. Şi sunt atât de frapante încât m-am regăsit câte puţin în fiecare. Dacă oamenii ar putea comunica prin telepatie, 90% din problemele omenirii ar fi rezolvate.

Diferenţa între astea două puncte de vedere era tocmai faptul că în dialog, în relaţia cu alţi oameni, suntem cu toţii handicapaţi când vrem să exprimăm şi altceva în afară de "pasează-mi sarea, te rog" pe când un pic de introspecţie face minuni. Dacă eşti pus în situaţia personajelor eşti oarecum forţat să stai să te gândeşti ce vrei tu de fapt, ce ai fi vrut să zici cu adevărat şi care îţi sunt intenţiile, spre deosebire de ce arăţi altora. Chestia asta mi-ar fi părut mult mai superficială dacă nu aş fi avut chiar eu, după cum ziceam, discuţiile revelatoare de care am pomenit mai sus urmate de momente de introspecţie care pentru mine au rezultat într-o concluzie mai ciudată: ca să mă fac înţeles, trebuie să iau o pauză de la tot şi toate şi să scriu ce vreau şi ce simt, fiind inspirat de carte. Ai spune că fiecare personaj şi-a aşternut pe hârtie cele mai intime gânduri, nefiind capabil să şi le exprime verbal.

Nici nu-mi dau seama dacă şi cât am deviat de la subiect, eu am încercat să nu. Concluzia este că această carte trebuie citită când îţi vine să-ţi iei lumea în cap, ori mie mi se întâmplă prea des. Însă nu o citi pentru că ţi-am spus-o eu, citeşte-o dacă vrei cu adevărat sau de curiozitate, nu pentru mine.